A fi bogat nu este un păcat, dar totul depinde cum privim această bo­găție, cum ne raportăm la ea



cap-acoperit-femeie-biserica-rugaciune

Smerenia nu constă într-un anume comportament sau atitudine. Ea este mai degrabă o stare. Smerenia se situează pe un alt plan al ființei, mai înalt, la care numai Dumnezeu îl poate aduce pe om. De ce? Pentru că aceasta este starea Lui. O afirmă și Sfântul Isaac Sirul: „Smerenia este haina lui Dumnezeu”, iar în altă parte tot el zice: „Smerenia naște cunoașterea de Dumnezeu și de sine”.

Sfântul Antonie cel Mare a spus odată: „Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și am suspinat zicând: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Și am auzit glas zicându-mi: «Smerenia!»” Domnul a spus în Evanghelia Sa: „Veniți la Mine toți cei oste­niți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun și povara mea este ușoară” (Mt. 11, 28-30).

A vorbi despre smerenie nu este un lucru ușor, mai ales astăzi. Toți marii noștri „maeștri” de opinie au pus în discuție această temă. În ochii lui Nietzsche, smerenia este marea minciună a celor slabi, care transformă astfel cu șiretenie lașitatea lor în aparentă virtute. Pentru Freud ea este o variantă masochistă a complexului de vinovă­ție. Pentru Adler, smerenia se învecinează cu sentimentul de inferioritate. Interpretările celor menționați mai sus au lăsat urme adânci în cultura noastră modernă. Cum să acorzi cinste smereniei, adică locului ultim conform Evangheliei, într-o societate impregnată de reușită, de succes, de performanță? To­tuși, Ruusbroeck o face atunci când spune: „A te scufunda în smerenie înseamnă a coborî în Dumnezeu, căci Dumnezeu este fundul adâncului… Smerenia deține lucruri prea înalte pentru a fi învățate pur și simplu ca pe o poezie; ea atinge și posedă ceea ce cuvântul nu poate spune”.

Există în Scriptură povestită istoria unui om tânăr și bogat care s-a apropiat de Hristos și L-a întrebat cum poate dobândi viața veșnică. Hristos i-a răspuns să păzească poruncile cele mai importante, iar bogatul I-a răspuns că le-a păzit deja. Atunci Domnul a mers mai departe și i-a propus ceva mai înalt, anume să împartă toate averile sale și apoi să-I urmeze. Aici se pare că dialogul s-a încheiat fiindcă Evanghelia ne spune că tânărul a plecat foarte întristat, căci avea multe bogății. Mântuitorul dă cu această ocazie o învățătură Apostolilor, despre cât de greu vor intra în Împărăția cerurilor cei bogați, acea Împărăție a cerurilor despre care Iisus ne-a zis că se află înăuntrul nostru. Altfel spus, este dificil să intrăm în adâncul inimii noastre dacă suntem bogați. Bogați? Cum adică?

Câtă atenție trebuie să acordăm reușitelor noastre duhovnicești?

Gândim adesea, pe drept cuvânt de altfel, când avem în vedere bogăția, la bani. Și totuși, putem lua în calcul, din plin, și alte elemente de bogăție. Sigur, există banii, dar mai sunt de asemenea alte mici bogății care pot deveni foarte mari în ochii noștri, cum ar fi hrana și îmbrăcămintea. Putem fi bogați prin ceea ce avem în frigiderul sau în dulapul, ori dressingul nostru. Și mai bogați atunci când ne etalăm cu ceea ce posedăm.

În sine, a avea haine frumoase nu este un păcat, la fel cum a poseda bunuri nu este un păcat; a fi bogat nu este un păcat, dar totul depinde cum privim această bo­găție, cum ne raportăm la ea. Bo­găția în sine nu reprezintă ceva negativ, rău, dar poate să devină. Dar mai există și alte forme de bogăție. Și cu cât mai mult ea de­vine un bun nevăzut, cum ar fi bogăția intelectuală sau cea spiri­tuală, cu atât posibilitatea căderii atunci când ele ne aduc orgoliul in­telectual sau spiritual, în duh.

Să luăm de pildă bogăția spirituală. Cineva se angajează în viața creștină, lucrează asupra sa prin asceză, urmează sfaturile Părinților și ale duhovnicului. Ajunge în cele din urmă la un anumit progres în urcușul duhovnicesc. Drama care poate să se petreacă cu persoana care-L caută pe Hristos se întâmplă atunci când Îl uită pe Acesta și-și spune: „Eu L-am găsit pe Dumnezeu”, un Eu cu majusculă, adică prin voința mea, prin eforturile făcute de mine. Dacă ajungi să-ți zici: „sunt duhovnicesc”, ești aproape de catastrofă. Te afli pe marginea prăpastiei orgoliului: nu-ți mai rămâne decât să aluneci puțin și să cazi, dacă nu ai făcut-o deja. Nu trebuie să acordăm atenție reușitelor noastre duhovnicești. Să trăim ceea ce ne este dat, dar să ascundem binele atunci când simțim că am urcat o nouă treaptă în apropierea spre Dumnezeu. Nu noi trebuie să ne evaluăm, să ne judecăm cu privire la progresele noastre, ci Altcineva.

Când ești smerit, ești în adevăr

Sfântul Siluan Atonitul nu a evitat această primejdie, de vreme ce într-o zi, pe când era tânăr monah, un părinte de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon” se întreba cu voce tare în timpul spovedaniei că dacă Siluan este atât de sporit duhovnicește acum, la tinerețe, cum va fi la bătrânețe. Cuviosul a luat aminte la cuvintele bătrânului, care erau, fără îndoială, adevărate, dar care nu trebuiau pronunțate înaintea lui Siluan. Cert este că tânărul a căzut în mândrie și i-au fost necesari 15 ani de luptă duhovnicească pentru a regăsi smerenia.

Să ne amintim parabola va­me­șului și a fariseului: avem acolo descrierea tip a ceea ce nu trebuie să facem. Fariseul se afla în templu și acolo Îl lăuda pe Dumnezeu. Și pentru ce, cum Îl lăuda el? Îl slăvea pentru că se socotea un om bun, care se roagă bine, care trăiește cu adevărat după poruncile Legii. Fariseul socotea că aduce mulțumire lui Dumnezeu, dar de fapt el își mulțumea sieși. Pentru că spunea: „Nu sunt ca acest vameș care stă în spate și care păcătuiește de 100 de ori pe zi”. Atitudinea vameșului era cu totul alta: „Doamne, milostiv fii mie păcătosului”. Iar Hristos întreabă: „Care din cei doi va pleca mai îndreptat la casa sa?”

Putem și noi să ne interogăm în cine ne regăsim? În fariseu sau în vameș? În orgoliu sau în smerenie? Răspunsul, dacă suntem puțin onești, este acesta: în ambele cazuri, căci sunt momente în care ne situăm în postura mândră a fariseului și alte ipostaze când ne aflăm în poziția vameșului, smerită și în adevăr.

A exista, a poseda, a fi

Printre bogății se găsește și puterea. Puterea de orice factură, politică, economică, socială, familială. În ce mod exersăm această putere? Pentru a domina pe ceilalți, pentru a poseda mai mult, sau pentru a ajuta, a ridica pe cel de lângă noi?

Și se mai ridică o altă întrebare: noi căutăm să „existăm” sau să „fim”? Existența presupune o limită. Spunem de exemplu despre cineva că a încetat să mai existe pe acest pământ, adică a murit. Dar putem spune că a sfârșit să mai fie? În calitate de creștin nu putem afirma acest lucru. Dumnezeu se manifestă înaintea lui Moise în Rugul Aprins și zice: „Eu sunt Cel ce sunt”, nu „Cel ce exist”. A spus așa pentru că nu putea să facă altfel, nu putea să Se limiteze de vreme ce El este Creatorul. Adevărata voca­ție a omului este aceea de a fi. Persoana și ființa sunt legate, ele reprezintă aceeași realitate.

Atunci trebuie să medităm pu­țin: a exista presupune a poseda. Noi existăm pentru că suntem văzuți, auziți. Este suficient să ne plimbăm pe străzile ora­șelor și să deschidem ochii: vom vedea magazine, persoane care se mișcă. Tot ceea ce observăm este orientat spre existență, nu spre ființă.

Un celebru creator de modă francez își construise o reclamă la costumele sale de marcă pe care voia să le vândă cu succes pornind de la fraza Fericitului Augustin: „Devino ceea ce ești!” Era subînțeles că numai datorită accesoriilor vestimentare ale respectivei case de modă.

Asocierea couturierului occidental este una eronată. Nu avem nevoie de costume de firmă pentru a fi. Pentru a exista însă, da! Pentru că dacă mă prezint într-o ținută de stil sunt remarcat, sunt văzut, sunt felicitat, toată lumea mă admiră: totul este pentru fala mea, pentru egoul meu. Mă simt flatat în orgoliul meu. Pentru a exista trebuie să te arăți. Și ce poți să arăți dacă nu posezi nimic? Biserica e datoare să arate lumii drumul spre a fi, pentru că ea transmite mesajul iubirii lui Hristos, iar a fi și a iubi în Dumnezeu se confundă: „Eu sunt Cel ce sunt” și „Dumnezeu este iubire” reprezintă aceeași realitate divină.

(Traducere de Augustin Păunoiu după „Ce nâest pas à la richesse que Dieu se manifeste, mais à lââme humble”, Higoumenè Syméon Cossec, Buisson Ardent, no. 12/2006)

Sursa: ziarullumina.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *