Aceasta este singura cale către Rai



01

În vremea în care trăia ieromonahul Codrat la Sfânta Mănăstire Karakalu, a vizitat Sfântul Munte un  închinător mirean care voia să spovedească marile lui păcate.

A mers la Karyes, la Părintele Averchie, care făcea metaniere, și i-a cerut cu stăruință să-i recomande un duhovnic.

Părintele Averchie a considerat că este bine să-l trimită la Sfânta Mănăstire Cutlumuș, care este aproape de Karyes, la un duhovnic de acolo. Acel duhovnic era bun, însă era aspru în canoane, pe care le dădea fără nici un pogorământ.

Mireanul s-a dus la Mănăstirea Cutlumuș și s-a spovedit. S-a întors însă ca o „trestie strivită”, fără nici o dispoziție, plin de mâhnire și descurajare.

–Ce ai făcut? Te-ai spovedit?, l-a întrebat Părintele Averchie.

–Da, Părinte, însă…

Părintele Averchie l-a privit și l-a văzut mâhnit, palid, cuprins de o întristare, care nu era de la Dumnezeu, ci pe care o aduce diavolul ca să ducă la deznădejde sufletele.

–Ce ai? Ce s-a întâmplat? Spune-mi!, l-a întrebat din nou Părintele Averchie.

–Părinte, pentru mine nu mai există viață. Nu trebuie să mai trăiesc. Mai bine ar fi să mă arunc în mare, a spus acela cu o durere profundă.

–Dar, de ce? Nu te-ai spovedit?

–M-am spovedit, însă duhovnicul mi-a spus că păcatele mele sunt foarte grele. Nu știu… Cum să-ți spun?  Duhovnicul m-a aruncat în deznădejde.

Când a auzit acestea și a văzut duhul mâhnirii și al deznădejdii cum se întinde ca un voal peste sufletul acelui om chinuit, Părintele Averchie a scris o scrisoare mitropolitului Ierotei de Melitopolis, care se nevoia atunci la Milopotamos. Acela putea să-l ajute, să găsească o scăpare pentru acest suflet. I-a dat scrisoarea acelui închinător, i-a spus două cuvinte întăritoare și i-a arătat cărarea care ducea la chilia mitropolitului.

Mitropolitul era în grădină când a ajuns închinătorul la el. Purta niște haine proaste și săpa. De îndată ce l-a văzut, l-a întrebat:

–Ce dorești, frate?

–Vreau să mă spovedesc, Înaltpreasfințite, a spus omul întinzându-i scrisoarea.

–Ascultă, fiule! Eu nu spovedesc, însă te voi trimite la un duhovnic ales de la Sfânta Mănăstire Karakalu. Se numește Părintele Codrat.

Ia hârtie și creion, scrie o epistolă Părintelui Codrat, și-l trimite pe acel închinător cu ea la Mănăstirea Karakalu, la acel doctor experimentat al sufletelor. Sărmanul închinător a luat scrisoarea și, urcând pe cărarea ce ducea la mănăstire, după puțin a ajuns.

Părinții l-au ospătat cu multă dragoste și bucurie, așa cum făceau cu fiecare vizitator. Apoi l-au înștiințat pe egumen.

–Să vine la egumenie, a poruncit acela.

Acolo l-a primit ca și cum l-ar fi cunoscut de mulți ani. I-a vorbit cu dragoste, ca un părinte, în timp ce închinătorul se grăbea să-și scoată greutatea apăsătoare ce-l strivea, însă cu frică, pricinuită poate de prima sa spovedanie nereușită. Semăna cu pasărea urmărită de vânător care avea răni mari, însă și mai mare agonie. Diavolul îl legase, însă nu avea să se bucure, căci sufletul aceluia se afla acum în mâinile lui Hristos, în mâinile Părintelui Codrat, care depunea toată priceperea și puterea pentru a rupe legăturile păcatelor și ale deznădejdii. Era în mâinile doctorului care avea să facă operația și să vindece rănile cu Harul și luminarea Duhului Sfânt.

Închinătorul a văzut în persoana duhovnicului pe omul lui Dumnezeu și sălta de bucurie.

„E o însușire a firii – scrie Sfântul Ioan Scărarul – făcută și ea de Bunul nostru Domn, ca, văzând pe doftor, bolnavul să se bucure chiar dacă nu se va folosi poate cu nimic de la el. Să ai și tu, o, minunate, plasturi, băuturi, bisturie, picături, briciuri, burete, lame de tăiat vinele, fierul de ars rana, alifii, doftorii de somn, cuțit, feșe și neîngrețoșarea. Căci de ne lipsesc acestea, cum ne vom arăta știința?” (Cuvânt către Păstor).

Părintele Codrat era înarmat cu toate aceste unelte duhovnicești care constituie adevărata știință a păstorului.

Închinătorul bolnav dorea să se facă degrab intervenția, însă Părintele Codrat nu se grăbea. S-a așezat lângă el și încerca să creeze o atmosferă de prietenie și încredere cu cel ce se spovedea, cu toate că acela se grăbea și-i spunea:

–Părinte, sunt un păcătos.

–Bine. Dar eu te văd ca pe un Înger al lui Dumnezeu. Spune-mi! Ai copii? Când ai venit în Sfântul Munte? Ce lucrezi?

Au discutat astfel destulă vreme până când s-a făcut  pregătirea dorită. După aceea, rostind: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…” , Părintele Codrat i-a spus:

–Hai, fiul meu. Vezi această Icoană a lui Hristos? Nu ascunde nimic, căci Domnul, pe toate le știe, pe toate le vede, pe toate le aude. Și eu sunt om pătimaș ca și tine. Așadar, curaj!

Fără grabă și în chip firesc a golit și vărsat toată otrava și toată durerea din inima acelui om. Și s-a mărturisit curat, cu zdrobire de inimă, fără să se îndoiască deloc de mila lui Dumnezeu, pe Care Îl vedea viu în chipul și în epitrahilul duhovnicului. S-a căit cu sinceritate, a plâns. Sufletul său, vorba sa, mișcările sale, toate vorbeau ca și cum ar rosti Psalmul 50 al lui David, Psalmul pocăinței: „Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea”.

Ce altceva cere iubitorul de oameni Dumnezeu de la om? Pocăință. Întoarcere. Aceasta este singura cale către Rai. Calea pe care au călătorit vameșul, desfrânata, tâlharul. Această cale a deschis-o Domnul și acestui suflet rănit, prin dragostea părintească a înțeleptului Său iconom în Sfânta Taină a iertării păcatelor.

Era Săptămâna Mare. Părintele Codrat, după ce a ascultat spovedania acelui pelerin, a lăcrimat, ca de obicei, și după ce l-a sfătuit, aplecându-se peste rănile aceluia cu milostivire, i-a spus:

–Fiul meu, Dumnezeu a văzut pocăința și lacrimile tale. Astăzi este Joia Mare și toți părinții postesc ca să se împărtășească. Rămâi și tu aici aceste zile. În mediul curat și sfânt al Mănăstirii te vei putea cerceta mai bine pe tine însuți. Te vei ruga împreună cu noi, vei posti și te vei împărtăși. Voi liturghisi eu și te voi împărtăși. „Iertate îți sunt păcatele tale, de acum să nu mai păcătuiești”.

Bucuria omului era de nedescris. În jurul său toate străluceau cu lumina păcii, a iertării și a milei lui Dumnezeu. Se mântuise. Și bucuria Părintelui Codrat, care se făcuse pentru încă odată „colac de salvare” în naufragiul vieții, era asemenea cu bucuria lui Hristos când află oaia cea pierdută, asemenea cu cea a prăznuirii ce se face în Cer „pentru un păcătos ce se pocăiește”.

Extras din: Codrat Karakalinul – Chipuri contemporane de Părinți athoniți.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.

Articol relatat de portalul marturieathonita.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *