Căutând disperate un loc de muncă în Italia. ”Vă rog, alegeţi-mă pe mine”



0010

Scriitoarea Andrea Marcolongo relatează experienţa sa în încercarea de a angaja o menajeră, slujbă în general considerată de competenţa străinelor, mai degrabă decât a italiencelor.

Pentru un post de menajeră de 150 de euro pe lună a primit sute de telefoane, emailuri şi mesaje şi la interviu s-au prezentat în majoritate italience. O asemenea experienţă spune foarte mult despre tragedia de pe piaţa muncii din Italia, despre cât de greu este de găsit până şi un amărât de loc la făcut curăţenie în casă.

Scriitoarea le-a botezat pe aceste femei «Generaţia „vă rog, alegeţi-mă pe mine!”».

„Caut menajeră, 3 ore săptămânal, şi dog-sitter în cazul absenţei mele”. Două rânduri cu oferta de muncă pe portalul subito.it. 150 de euro salariu. De aici pleacă povestirea relatată de Andrea Marcolongo. Ofertele se dezlănţuie. 129 de apeluri telefonice, 16 sms-uri, 10 mail-uri. Răspund femei de toate vârstele. Unele imploră: „Sunt separată şi soţul meu nu plăteşte pensie alimentară copiilor”, altele „sunt şomeră şi fac curat de-o viaţă întreagă”


„Nomadă şi cu câine. Zece mutări în zece ani: organizaţia e totul. Duminică dimineaţa în casa veche – o fermă într-o pădure din Chianti, în aşteptarea furgonetei care îmi va duce bunurile în noua casă la Livorno. Decid să caut pe cineva care să se ocupe de mine şi, în special, de câinele meu, când nu voi fi acasă. Public un anunţ pe internet, pagina globală.

Caut menajeră, 3 ore săptămânal, şi dog-sitter în cazul absenţei mele. O ofertă de muncă care nu mi se pare atât de atrăgătoare, 12 ore lunar, exclus câinele („în cazul absenţei mele” este clar un eufemism), 150 de euro salariu.

Cu toate acestea, ceea ce a urmat acestui anunţ de un rând postat pe internet este o poveste ce merită spusă. O poveste care începe cu multe cifre, continuă cu multe cuvinte şi se sfârşeşte cu multe vieţi.

Cifre: în 36 de ore anunţul a fost vizualizat de 628 de ori. Am primit 129 de apeluri telefonice, 16 sms-uri, 10 mail-uri.

Înţeleg că mă aflu în faţa unei alegeri – şi nu aceea de a avea în mai puţin de zece minute o menajeră. Alegerea de a înţelege ce persoane se află în spatele acestor multor apeluri de centrală telefonică şi, datorită lor, de a înţelege lumea care există acolo afară. Bineînţeles, am ales.

rugaciune-3

Ce se întâmplă

Încerc să răspund tuturor apelurilor, dar din punct de vedere uman este imposibil.Atunci când reuşesc, primesc aceeaşi rugăminte: vă rog, alegeţi-mă pe mine! Dezarmată în faţa acestor implorări, mă trezesc bâlbâind răspunsuri fără sens: adevărul e că nu mă aşteptam la aşa ceva, nu ştiu ce să spun. Mai mult sau mai puţin la circa al patruzecilea apel telefonic, când o fată de douăzeci de ani se oferă să vină ca dog-sitter cu trenul de la Grosseto, înţeleg că trebuie să mă opresc. Nevoia mea de o menajeră poate să aştepte. Nevoia mea de a înţelege ce se întâmplă în Italia, nu.

Luni seara, pe canapea alături de câinele meu (pe care încep să-l privesc cu o anumită jemă), sunt epuizată. Decid astfel să las baltă numerele de telefon şi trimit 60 de sms-uri la ultimele 60 de apeluri pierdute: bună seara, sunt Andrea, îmi pare rău că nu v-am răspuns. Dacă sunteţi de acord, vă rog să-mi scrieţi o frază legat de căutarea unui loc de muncă de către dvs.

Sunetul apelurilor este înlocuit de trilul sms-urilor. Toţi se gândesc că scriu unui bărbat, având în vedere numele meu. Şi astfel răspunsurile pe care foarte gentilul domn Andrea le primeşte pe timpul nopţii devin, dimineaţa, almanahul via sms al Italiei în căutarea unui loc de muncă.

O nouă generaţie

Pe vremea facultăţii, în lumea muncii intram noi cei de douăzeci de ani, generaţia o mie de euro. Era garantat că norocoasele generaţii care ne-au precedat aveau un loc de muncă. Acum s-a nivelat una singură, o generaţie imensă formată din persoane de orice vârstă şi provenineţă socială care nu au un loc de muncă. Generaţia vă rog, alegeţi-mă pe mine.

Din această generaţie fac parte Teresa, 27 ani, Carmela, 57, Giuseppina – „dar prefer Giusy” – , 19, Lucia, 63, Ivana, 40, Sabrina, 36, Giovanna, 17, Sara, 51, Marco, 42, Dimitri, 22 şi mulţi alţii – atât de mulţi. Italieni – majoritatea – şi străini, licenţiaţi şi cu bacalaureat, livornezi şi din jumătate de Toscana, mame, taţi, fii, un bunic, divorţaţi, în şomaj tehnic, concediaţi, deja angajaţi care nu reuşesc să-şi plătească împrumutul ipotecar.

O generaţie fără vârstă, dar cu o singură implorare: vă rog, am nevoie de un loc de muncă, vă rog alegeţi-mă pe mine. Şi mai ales o rugăminte, o litanie: daţi-mi măcar o posibilitate, măcar dumneavoastră.

Dumnezeu

Da, măcar o posibilitate, măcar eu. Nu pot angaja 60 de persoane, ştiu, dar doresc să le cunosc, să înţeleg. Astfel fixez 20 de întâlniri. Cuvintele cu care îmi mulţumesc – nu pentru un loc de muncă, pentru un interviu! – mă fac să plâng. Expresii precum noroc, miracol, onoare, privilegiu, Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Miercuri, zi de întâlniri. Cei care au într-adevăr nevoie de un loc de muncă sunt punctuali. Mai mult, sosesc cu zece minute în avans. Toţi, niciunul exclus. Cu toţi fac o plimbare, apoi le arăt casa. Mergând, mă gândeam că va fi mai uşor. M-am înşelat.

Lucia, ucraineancă, de 41 de ani, şomeră, a făcut curat întreaga sa viaţă. Se oferă să doarmă la mine acasă, în nopţile în care nu voi fi, pentru a-i ţine companie câinelui – şi pentru că nu are încălzire.

Lisabeth, peruviană, de 31 de ani, se prezintă cu o nou-născută în braţe, „e bolnavă şi nu ştiu cui să o las”. La final, îşi împreunează mâinile şi spune că se va ruga mereu pentru mine, pentru doamna.

Giovanna, livorneză, de 45 de ani, „lucrez noaptea şi trebuie să lucrez şi ziua, sunt separată şi soţul meu nu plăteşte pensia alimentară copiilor”. Scoate din poşetă o cârpă şi începe să cureţe, determinată să înceapă imediat. Şi eu nu ştiu ce să spun.

Erica, livorneză, de 38 de ani, lucram ca îngrijitoare, „vineri a murit domnul, îmi pare rău, dar odată cu el am pierdut totul, chiar şi locuinţa, dormeam la el”.

Federica, livorneză, de 26 de ani, licenţiată, şomeră. (La un moment dat am încetat să iau la cunoştinţă numele fabricilor, oricum am înţeles că s-au închis toate).

Mariana, româncă de 61 de ani, care îmi dă o pungă de plastic în care se află o anghilă, „l-am pescuit azi dimineaţă, eu şi soţul meu trăim într-o barcă şi pescuim, dar acest peşte are prea multe oase şi pescăria nu-l cumpără, vi-l dăruiesc dumneavoastră, alegeţi-mă pe mine”. În timp ce observ acel peşte de care nu am văzut niciodată înainte, Mariana spune fără jenă – astfel mă ruşinez eu: nu are o locuinţă, mănâncă peşte şi resturile de la happy hour din baruri.

Sabrina, livorneză, de 18 ani, „este prima oară când vin aici”, îmi spune, scuzându-se că a venit mai devreme. Vine de la periferie, din cartierul Shangai care descopăr a fi Tor Sapienza din Livorno. Şi în centru nu se merge. În optsprezece ani, niciodată.

Francesca, livorneză, de 31 de ani, în aşteptarea unei loc de muncă în şcoala publică. Îmi spune cu sinceritate că nu-i place munca de menajeră dar este dispusă să facă orice numai ca să supravieţuiască. În cazul în care nu va fi aleasă, oricum, îmi poate vinde creme pentru faţă şi pliculeţe cu cafea.

Cititi mai multe pe gazetaromaneasca.com



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *