Ce se întâmplă dacă nu te mărturisești cum trebuie?

Textele biblice şi patristice ne vorbesc despre două forme ale spovedaniei. Prima este mărturisirea noetică (a gândurilor), pe care o facem în rugăciune, iar a doua este mărturisirea propriu-zisă, cea prin care aducem cu smerenie la arătare păcatele în faţa doctorului nostru duhovnicesc, care este şi psihoterapeutul nostru, în acelaşi timp. Una din cele mai pilduitoare definiţii ale umilinţei sau smereniei ne este dată de Sfântul Ioan Scărarul: „Umilinţa este o neîncetată remuşcare a conştiinţei care, prin mărturisirea gândurilor, uşurează focul inimii.” Mărturisirea noetică duce la smerenie, iar smerenia dă mângâiere sufletului nostru. În plus, mărturisirea este o neîncetată pocăinţă care ne absoarbe întru totul, îndepărtându-ne mintea de la orice alt gând: „Mărturisirea este uitarea firii, de vreme ce printr-însa, cineva a uitat să-şi mănânce pâinea (Psalmul 101, 5)”. Sfântul Ioan Scărarul

La fel învaţă şi Sfântul Diadoh al Foticeei, care ne îndeamnă să înfăţişăm neapărat Domnului greşelile săvârşite, fie chiar şi cele fără de voie, şi să nu încetăm de a face aceasta până când conştiinţa nu ne asigură că am fost iertaţi: „Trebuie prin urmare să aducem îndată Stăpânului mărturisire întinsă şi despre greşalele fără de voie, adică să împlinim cu prisosinţă canonul obişnuit (căci nu este om care să nu facă greşeli omeneşti), până se va încredinţa conştiinţa noastră prin lacrimile dragostei despre iertarea acestora”. Sfântul Diadoh al Foticeei

Să fim însă atenţi la felul în care ne mărturisim Domnului: „Trebuie să luăm aminte la simţirea cu care facem mărturisirea, ca nu cumva conştiinţa noastră să se mintă pe sine, cugetând că s-a mărturisit de ajuns lui Dumnezeu.” Deseori, când ne mărturisim lui Dumnezeu, suntem încredinţaţi că am făcut mărturisirea cum se cuvine – ceea ce este o autoamăgire care ne va îndepărta de iertare şi de îndreptare, înfricoşându-ne mai ales în ceasul morţii: „Dacă deci nu ne vom mărturisi cum trebuie şi pentru greşelile fără voie, vom afla în noi, în vremea ieşirii noastre, o oarecare frică nelămurită. Trebuie să ne rugăm, noi ce iubim pe Domnul, ca să ne aflăm atunci în afară de orice frică.”

Mărturisirea faţă de Dumnezeu în rugăciune nu se poate substitui spovedaniei făcute părintelui şi psihoterapeutului nostru duhovnicesc, după cum nici aceasta nu se poate substitui mărturisirii întru inima rugăciunii aşezate la picioarele Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Este esenţial ca cele două feluri de mărturisire să se împletească. În orice caz, după mărturisirea prin rugăciune, trebuie să ne spovedim şi părintelui nostru duhovnic, căruia Dumnezeu i-a încredinţat darul Duhului Sfânt de a ierta păcatele.

Mitropolit Hierotheos Vlachos

Extras din Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, trad. de Irina Luminița Niculescu, Ed. Învierea, Arhiep. Timișoarei, 1998, pag. 315-316

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *