Ce spunea părintele Arsenie Boca despre ereziile sectarilor



Parintele Arsenie Boca

“E bine sa punem la punct acel „spirit sectar”, spirit ingust, spirit habotnic, zelotismul fara socoteala, sau mai bine zis prostia, care incununeaza fruntea multor suficienti de sine.

Nu s-a crezut ca se gasesc sectari si altundeva decat unde de obicei ii stim. Observand oamenii mai cu atentie, am aflat ca spirite sectare se gasesc oriunde, in toate activitatile omenesti. Se gasesc (carcotasi) pe marginea oricarei gandiri omenesti, nu numai in religie. (…). E clar ca spiritele sectare, mentalitatile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la faramitarea lor pana la absurd. Sectarismul se explica prin sine, dar nu si-l poate explica cel ce patimeste de el. Adica cel cazut in asemenea ingustimi sustine cu toata taria ca asa este Adevarul, cum il intelege el, si nu admite o alta parere a Sfintilor, a Bisericii si a obstii in general.

Daca prostul s-ar recunoaste prost, ar inceta de a mai fi ca atare si s-ar schimba in intelept.

Orisice spirit sectar aduce mintii si sufletului o neliniste, o tulburare, o bariera care stinghereste libertatea sufletului, seninatatea superioara, suveranitatea Credintei in conducerea preainteleapta a Providentei, atat in directivele mari ale lumii, cat si-n amanuntele vietii noastre. Ca ori de cate ori nu tii pas cu Providenta, ba din nestiinta, ba din fixarea pe cateva idei omenesti, totdeauna am putea fi striviti, fara a avea un merit altul decat acela de a fi victima a ingustimii noastre. Cine-i ingust la minte, n-are leac nicaieri. Multi sunt mai betegi la minte decat de alte boli fizice.

Sunt oameni care reprezinta Providenta, oameni providentiali, dar dupa oarecare vreme se sectarizeaza, se limiteaza la ingustimi, la cateva principii fixe, si vor cadea victimile acestor ingustimi. Si intai trebuie sa se sparga capul prost, ca sa vie cel cu minte.

Sa luam un exemplu si un model de ingustime a oamenilor providentiali din anii 1556-1598. In aceasta perioada de vreme pe tronul Spaniei a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit si vesnic posomorat; se spune ca n-a ras in viata lui niciodata. A zambit numai o singura data, cand a auzit de macelul din noaptea Sfantului Bartolomeu. A mostenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci. Spania cu America Centrala, America de Sud, Neapolul, Sicilia si Sardinia, si Milanul si Tarile de Jos; iar dupa ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se facu stapan si peste imperiul colonial [al acesteia]: Brazilia, posesiunile din Africa si Indiile. Casatorindu-se cu Maria Tudor a Angliei, dispunea acum si de aceasta [de Anglia]. Aceasta intindere imensa [il] facea pe Filip sa se creada in sine asa de tare incat afirma, umflat de mandrie, ca in imparatia sa soarele niciodata nu apune, iar lumea zicea ca atunci cand se misca Spania, se cutremura pamantul.

Filip ar fi putut fi un rege mare, daca ar fi inteles vremea in care traia. Chiar de la suirea sa pe tron isi propusese ca toata viata lui sa lupte pentru starpirea protestantismului. Fanatismul sau, intretinut si de iezuiti, era asa de mare incat spunea adesea: „Mai bine n-as mai fi rege, decat sa domnesc peste eretici!”. Intr-adevar, el se purta cu atata cruzime contra reformatilor incat acestia il numira „demonul de la miazazi”.

In luptele sale, ce le-a avut cu flamanzii, a cautat sa-i aduca pe acestia cu de-a sila la catolicism, fiindca, din ingaduinta lui Carol Quintul, primisera calvinismul. Masurile regelui silira pe acesti locuitori sa faca o confederatie, pentru ca sa-si apere cu armele libertatea religioasa si politica.

Filip, afumat de fumul fanatic catolic, insarcina pe generalul sau, Ducele de Alba, sa se duca sa supuna tarile rasculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de acum si purtarea lui fu inspaimantatoare. Daramand toate fortaretele rasculatilor, 18.000 de oameni au fost arsi de vii, [la] 30.000 li s-au luat averile, ramanand pieritori de foame, [iar] 100.000 fura nevoiti sa paraseasca tara.

Filip, povatuit de iezuiti, se hotari sa curete Spania de necredinciosi. El dadu un decret prin care ordona ca „toti cei care nu sunt catolici sa se boteze sau sa paraseasca tara.Cei mai bogati si-au vandut averile si au trecut in alte tari, iar saracimea a ramas pe mana iezuitilor si inchinatorilor si au fost arsi de vii. In urma acestor masuri, Spania de miazazi ajunse o paragina. Sfarsitul vietii lui Filip a fost acelasi ca al lui Irod, ucigatorul pruncilor: „paduche sub piele”, iar dupa dansul Spania a decazut mereu si nu s-a mai ridicat niciodata.

Iata un argument destul de bun al suficientei de sine, al bigotismului fanatic, plin de nenumarate crime si sange, manifestat prin ura ucigatoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca sa se impuna un crestinism fortat.

Intrebam Apusul: oare asa ne-a invatat Hristos? Unde este rabdarea care trebuie s-o avem, pana la jertfa, pentru fratii nostri mai slabi? Iata unde a dus pe Filip ingustimea fanatica a suficientei de sine! De aici reiese ca acel care este cazut in aceste extreme ale sectarismului nu-si da seama de aceasta orbire si, ascultand de o vraja vrajmasa, impinge lucrurile, in ingustimea sa, pana la absurd, prabusindu-se in abisul faradelegilor si cazand din crestinism prin calcarea iubirii de oameni.

Oricine care este afumat de o vraja vrajmasa sectara lupta pentru ca sa-si faca prozelitism cat mai mare, ca prin aderentii ce si-i castiga sa poata, azi sau maine, sa produca „anarhie”, prin razbunare si ferocitate.

Sectarismul este o vraja vrajmasa care lupta impotriva pacii lui Hristos, impotriva dragostei Lui, impotriva unitatii Lui, care a legat pe toti crestinii de veacuri, pana la sfarsitul veacului acestuia.

Spiritul anarhic sectar este izvor al rautatii, care ia pacea de pe pamant si pustieste inima de iubirea lui Hristos. Prin ingustimile lui, credinta se pustieste, ateismul se generalizeaza, dreptii se desavarsesc si… „judecata cea de pe urma” se grabeste.

Ateismul este ultima faza a sectarismului. Acesta tinde sa cotropeasca tot pamantul,iar cand va reusi ca toti supravietuitorii acestei lumi, cu voie si fara voie, sa afirme negatia lui Dumnezeu, negatia nemuririi, negatia Invierii si a Imparatiei lui Dumnezeu, dupa o vreme foarte scurta se vor izbi de aparitia cea infricosata a lui Iisus Hristos, ca Judecator al lumii si Imparat al crestinilor. Atunci fiecare isi va primi plata ostenelilor sale, pentru o vesnicie fara de sfarsit.

Amin!”

Mai multe cititi pe cuvantul-ortodox.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *