Cele 12 trepte de creștere a păcatului



Parintele-Ioanichie-Balan-si-Parintele-Ilie-Cleopa

Păcatul, după mărturisirea Sfintelor Scripturi, este călcarea Legii lui Dumnezeu (Romani 5, 13); bold al morţii (I Corinteni 15, 56); lucrul întuneri­cului (Romani 13, 12); urâciune înaintea Domnului (Romani 15, 9); rod al poftelor celor rele (Iacov 1, 15); lucrul diavolului (Ioan 8, 41‑44); necurăţie (Levitic 15, 31); lucru al trupului (Galateni 5, 19).

Dumnezeu priveşte cu mare urâciune la păcat şi mânia lui va veni peste oameni pentru păcate, osândindu‑i după conştiinţa şi înţelepciunea fiecă­ruia, pe unii de la vârsta de 10 ani, iar pe alţii de la o vârstă mai mare. Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre (Isaia 53, Romani 6, 10).

„Păcatul este un drac rău – spune Sfântul Efrem Sirul – care nu se arată de la început a fi mare, ci, încetul cu încetul, furişându‑se, pune stăpânire pe noi. Însă cel ce se va trezi de la început nu se va lăsa surprins, ci îl va omorî când este mic ca o furnică, nelăsându‑l să crească spre a se face leu”. De aceea Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură numeşte pe diavol şi pe păcat furnicoleu (Iov 4, 11).

Păcatul uitării are grijă să ne înşele opunându‑se trezviei sufletului, după cum ne spune Sfântul Părinte Isihie, zicând: „Blestemata de uitare se opu­ne atenţiei ca apa focului” (Ibidem, p. 5).

În continuare vom trece în revistă cele douăspre­zece trepte de creştere a păcatului:

Întâia treaptă a păcatului este atunci când cineva face binele, dar nu bine, adică nu îl face cu scop bun şi spre slava lui Dumnezeu. Fapta bună are trup şi suflet: trupul faptei bune este lucrarea ei (fie că postim, priveghem, facem milos­tenie sau alt­ce­va), iar sufletul faptei bune este sco­pul cu care se face. Dacă scopul este bun şi spre slava lui Dumnezeu, atunci şi fapta noastră bună trece de partea scopu­lui. Iar dacă scopul este rău, atunci şi fapta bună trece de partea scopului. Iar dacă scopul este rău, atunci şi fapta bună este rea şi îşi pierde plata de la Dumnezeu (Kiriacodromion, Bucureşti, 1857, p. 280). Sfântul Apostol Pavel ne învaţă zicând: „Să facem toate spre slava lui Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4, 1; I Corinteni 10, 31). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, învăţându‑ne asemănător, zice: „Când auzi Scriptura zicând: Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele sale (Romani 2, 6), să ştii că Dumnezeu nu va răsplăti cu bine cele făcute cu scop rău. Căci judecata lui Dumnezeu nu priveşte la cele făcute, ci la scopul celor făcute” (Filocalia, Vol. 2, pag. 63).

A doua treaptă a păcatului este când cineva nu lucrează desăvârşit fapta bună. De exemplu: când cineva se roagă lui Dumnezeu, dar nu cu mintea sau cu inima, ci numai cu gura şi cu buzele, iar cu mintea şi cu inima sa se află la cugetarea celor rele, se împlineşte cuvântul prooro­cului care zice: „Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor” (Isaia 29, 13); sau când cineva face milostenie, dar nu din osteneală dreaptă, ci din răpire sau furt, sau când posteşte numai de mâncare şi băutură, dar nu şi de păcatul cu simţirile sale, cu mintea şi cu inima. Precum mielul pentru jertfă s‑a poruncit să fie fără nici o meteahnă şi desăvârşit sănătos (Levitic 22, 21), tot astfel şi fapta bună trebuie să o lucrăm în chip desăvârşit.

A treia treaptă a păcatului este bântuiala (momeala sau atacul) gândului rău, care vine necontenit cu vreun fel de patimă. De exemplu: un gând de femeie, de bani, de slavă deşartă, de mânie sau de orice lucru, dar fără patimă către el, ci numai prin amintire.

A patra treaptă a păcatului este unirea sau consimţirea, care se petrece atunci când sufle­tul nostru consimte să stea de vorbă cu gândul rău.

A cincea treaptă a păcatului este lupta care se dă pe toate treptele următoare ale păca­tului. Sufletul, consimţind să stea de vorbă cu gândul despre lucrul cel rău şi cunoscând că acel gând îl duce la păcat, începe să se lupte cu el, nevoindu‑se ca să‑l biruiască cu gânduri bune şi mai ales prin rugăciunea făcută cu mintea către Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine păcătosul”.

A şasea treaptă a păcatului este învoirea, ce are loc atunci când sufletul, din iubirea de sine şi de păcat, cedează gândului păcătos, învoindu‑se să‑l primească în mintea sa.

A şaptea treaptă este păcatul cu mintea, precum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul. Când omul se învoieşte cu mintea să primească gândul rău şi pătimaş, se sileşte să‑şi întipărească păcatul acela în minte atât de lămurit, ca şi cum l‑ar fi făcut şi cu lucrul. Când ajunge omul la această treaptă, prin închipuire (imaginaţie), păcatul trece aproape pe nesimţite de la minte la simţirea trupului, după cum arată acelaşi Sfânt Părinte Maxim Mărturisi­torul, zicând: „Precum trupul are ca lume lucrurile, aşa şi mintea are ca lume ideile. Şi precum trupul desfrânează cu trupul femeii, aşa şi mintea desfrâ­nează cu ideea femeii prin chipul trupului propriu” (Filocalia, Vol. 2, p. 87). De aceea acest Sfânt Părinte ne sfătuieşte: „Nu întrebuinţa rău ideile ca să nu fii silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile. De nu păcătu­ieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul” (Ibidem, p. 71). Datoria fiecărui creştin este să scape de gândurile rele prin mărturisirea lor la preotul duhovnic. Aşa cum şarpele, când iese din gaură, fuge, tot aşa fuge din inimă şi gândul celui ce se spovedeşte sincer. Căci spune Sfântul Antonie cel Mare că de nimic nu se bucură satana mai tare, decât de omul care îşi ascunde gândurile sale. De asemenea, se ştie că lupta cu gândul împotriva păcatului nu ne părăseşte până la moarte, căci: „Războiul cu gândurile este mai greu decât războiul cu înseşi lucrurile” (Ibidem, p. 70), pericolul de a păcătui cu mintea apărând lesne în orice vreme şi în orice loc. Dacă ar voi cineva să facă, de exemplu, păcatul desfrânării cu lucrul, îi trebuie trei factori şi anume: locul potrivit, timpul potrivit şi lucrul, adică trup cu care să păcătuiască. La păcatul cu mintea însă, lipsa niciunuia din aceşti factori nu‑l împiedică să păcătuiască, căci cu mintea putem păcătui în orice loc şi în orice vreme, chiar dacă nu avem de faţă trupul cu care vrem să păcătuim.

A opta treaptă a păcatului este împlinirea păcatului cu lucrul. Când cineva nu s‑a luptat după putere la treptele amintite mai înainte ale păcatului, ci şi‑a îngăduit să păcătuiască mereu cu mintea, va trece şi la lucrarea păcatului cu trupul şi, astfel, va ajunge să cadă desăvârşit. Aceasta se întâmplă nu numai cu păcatul desfrânării, ci şi cu oricare altul, fie al lăcomiei pântecelui, al iubirii de bani, al uciderii, al furtului, al beţiei etc.

A noua treaptă a păcatului este obişnuinţa cu păcatul. Un duhovnic iscusit poate afla uşor în vremea mărturisirii, chiar din gura celui ce se spo­vedeşte, pe care treaptă a păcatului a ajuns acesta, dacă, de exemplu, îl întreabă: „Frate de ce faci cuta­re sau cutare lucru?”, acela singur spune: „Pă­rin­te, m‑am obişnuit cu el” (fie că este vorba de desfrâ­nare, beţie, înjurături sau orice alt păcat). În acest caz, el singur arată pe care treaptă a păcatului a ajuns, căci, mărturisind că s‑a obişnuit cu unele ca acestea, se vede că a ajuns la treapta a noua a păcatului.

Treapta a zecea a păcatului este împă­timirea, care este foarte grea şi periculoasă. Şi la această treaptă, duhovnicul înţelege, prin mărturi­sirea celui ce se spovedeşte, pe ce treaptă se află el cu greutatea păcatului, căci dacă‑l întreabă: „Frate, de ce nu părăseşti păcatul acesta, de ce nu te laşi de beţie, de fumat sau de orice alt păcat?”, el spune: „Nu pot, părinte, căci m‑am deprins cu acest păcat” sau: „Părinte, te rog să‑mi dai un sfat, căci m‑am deprins foarte mult cu cutare sau cutare păcat”. Duhovnicul, aflându‑l pe această treaptă periculoa­să şi grea a păcatului, trebuie să depună toată silinţa şi iscusinţa ca să‑l întoarcă de la deprinderea păcatu­lui, lucru foarte greu de făcut, deoarece deprin­derea se face în el ca o a doua fire, făcându‑l pe om să păcătuiască vrând‑nevrând. Ţinându‑l pe el în robia deprinderii păcatului, este în acelaşi timp şi rob al diavolului, deoarece zice Sfântul Ioan Evanghe­listul: „Cine face păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte” (I Ioan 3, 8); „Păcatul din diavol este” (Ioan 8, 44). Despre aşezarea vred­nică de jale şi de osândă a unui asemenea om ajuns la deprinderea păcatului, Sfânta Scriptură zice: „Cine face păcatul, este rob al păca­tului” (Ioan 8, 34).

A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea, care este mai grea decât toate, căci duce pe om la moartea vremelnică şi veşnică.

Când diavolul va robi pe om cu păcatul până la treapta deprinderii, atunci îi zice: „Vezi că te‑ai deprins cu acest păcat de care nu mai poţi scăpa. Nu te mai gândi la pocăinţă şi întoarcere spre Dumnezeu, deoarece de acum nu mai poţi să laşi păcatul acesta cu care te‑ai deprins din copilărie (sau din tinereţe sau de atâţia şi atâţia ani)”. Deci îl sfătuieşte să păcătuiască mereu, zicându‑i: „Cele de dincolo le‑ai pierdut, de acum înainte, cât mai ai de trăit, măcar îndulceşte‑te cu păcatul cu care te‑ai deprins şi de care, după cum vezi, nu te mai poţi lăsa”. Astfel, cu paloşul deznădejdii îl taie de la nădejdea bună şi sfântă a mântuirii sufletului său.

De este omul mai cărturar, îl învaţă să amâne întoarcerea către Dumnezeu şi părăsirea păcatului, zicându‑i: „Lasă, că ai să părăseşti tu păcatul acesta, dar nu chiar acum, căci mai ai vreme”. Şi acest sfat al diavolilor este de a‑l învechi pe om mai tare în deprinderea păcatului, cea vrednică de moarte veşnică, fiindcă ştiu diavolii că cel ce nu părăseşte azi păcatul, mai târziu cu atât mai greu îl va părăsi, deoarece, după cum spun Sfinţii Părinţi, păcatul este asemenea unui cui pe care cineva îl bate într‑un lemn tare: dacă l‑a bătut puţin, îl va scoate mai uşor, iar dacă l‑a bătut mai mult, cu anevoie şi cu mare greutate îl mai poate scoate. Deci, nimeni să nu se înşele crezând că dacă nu a părăsit azi păcatul, cu care s‑a obişnuit sau s‑a deprins, îl va părăsi mai târziu. Cu cât se învecheşte păcatul în noi, cu atât mai greu îl vom scoate mai târziu, şi cu cât mai mult face omul păcatul, cu atât mai mult îl luptă diavolul cu deznădejdea.

Dacă omul se lasă biruit mereu de gândurile deznădejdii şi nu aleargă repede la spovedanie şi la pocăinţă, deznădejdea îl duce la treapta a douăspre­zecea a păcatului care este sinuciderea, cea mai grozavă moarte trupească şi duhovnicească, aşa cum a sfârşit şi Iuda Iscarioteanul.
După ce am amintit în acest cuvânt, pe scurt, despre cele douăsprezece trepte ale păcatului, să urmăm cu toţii îndemnurile Sfinţilor Părinţi de a căpăta frica de Dumnezeu şi de a ne menţine trează atenţia de la primele răsăriri şi trepte ale păcatului, înarmându‑ne asupra lui cu împotrivirea minţii şi inimii, prin sfânta rugăciune şi ura faţă de păcat.

Mila Preabunului şi Preamilostivului nostru Mântuitor, prin rugăciunile Preasfintei şi Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor Sfinţilor Săi, să ne întoarcă de la orice treaptă a păcatului pentru a dobândi să­nătatea, fericirea şi mântuirea în vecii vecilor. AMIN!

Fragment din cartea Pr. Mihăiță Popa, Îndrumar pesntru restabilirea sănătății. Text îngrijit şi completat de Protosinghel Sofian Ardelean. Ediţia a patra revizuită. Editura EVANGHELISMOS



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *