Cine este diavolul şi cum lucrează el?



gheron-iosif-vatopedinul-5-up

Sfânta Scriptură ne spune că diavolul este „Lucifer cel căzut”. Despre acesta ne înştiinţează Însuşi Domnul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Lucifer este stăpânie, conducător al cetei îngerilor care au căzut din cer, atunci când au vrut să se îndepărteze de voia dumnezeiască. Atunci, automat, au fost înfrânţi şi au căzut de la vrednicia şi de pe locul lor de cinste. Şi-au pierdut în acelaşi timp şi frumuseţea uimitoare şi luminoasă a chipului. Au devenit nişte monştri înspăimântători, de care şi să ne aducem aminte, şi ne scârbim. În ipostasul lor diavolesc nu există nimic bun, nimic drept, nimic cinstit, raţional şi adevărat.

Diavolul, care altădată era purtător al Luminii dreptăţii, dragostei şi sfinţeniei, s-a preschimbat automat – prin revolta împotriva lui Dumnezeu – în instrument absolut al întunericului, al urii, al minciunii, al întregii răutăţi şi al tuturor răutăţilor prin care se împlineşte tragedia stricăciunii şi a morţii. S-a făcut şi va rămâne pentru totdeauna întuneric, minciună şi pierzanie – şi, mai mult încă – răzvrătire împotriva a tot ce este al lui Dumnezeu şi a celor cărora Dumnezeu le poartă de grijă şi mai ales împotriva omului. S-a făcut – şi va rămâne pe veşnicie – moştenitor al morţii şi locuitor al iadului, având ca ţel de căpătâi să ademenească şi să atragă de partea lui pe cât mai mulţi.

Ţinta lui principală este omul care are menirea de a se uni cu Dumnezeu şi care se îndreaptă către această unire. Diavolul nu rabdă să îl vadă pe om că urcă mai presus de demnitatea pe care el însuşi o avusese mai înainte de cădere, şi de aceea şi aruncă împotriva lui cele mai turbate săgeţi ale lui. A devenit şi a rămas prin propria-i vrere ucigaş de om.

Fiind minciună, şi viclenie, şi răutate nu se înfăţişează însă ca atare. Prin sugestii excită mintea şi simţurile, născocind pretexte viclene spre a seduce gândirea şi voinţa, vrând să atragă către învoire părerea omului şi astfel să manevreze victima, totdeauna prin viclenie, ipocrizie şi înşelăciune. Omul se mişcă şi lucrează mai mult prin simţuri şi sentimente. Iar vrăjmaşul cunoaşte acest lucru. De aceea excită simţurile prin pretexte rezonabile şi astfel fură mai uşor învoirea omului. Pune înainte, după cum vedeţi, necesitatea biologică. Asta se întâmplă în lumea trupească şi sufletească.

Dacă omul este liber de patimi şi de relele obişnuinţe, cu uşurinţă scapă de uneltirile diavolului şi de războirea lui. Dacă însă este rob al obişnuinţelor viclene, lupta este dură şi încleştată. Totuşi, a se împotrivi diavolului, având ca temelie cunoaşterea menirii noastre şi a dumnezeieştilor porunci, este cu putinţă doar având ca aliat harul dumnezeiesc, care împreună viază în noi.

Îndemnul apostolic „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4, 7) este adevărat şi sigur. Şi „dacă duhul stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău” (Ecclesiast 10, 4). Diavolul nu are stăpânire direct asupra omului şi nu poate să îl tulbure în chip vădit. Izbuteşte asta doar prin închipuire, prin imagini, pe care le proiectează pe ecranul intelectului, şi îl provoacă prin înţelesuri sugerate în minte. Omul singur hotărăşte dacă să primească provocarea (atacul) sau să îl respingă. Acesta e prin excelenţă modul prin care cel viclean are contact cu omul. Continuarea depinde de voinţa omului. Fie i se supune, fie i se împotriveşte.

Cel mai direct mod de apărare şi împotrivire a noastră este chemarea lui Dumnezeu (rugăciunea) şi neîncetata aducere aminte de rostul şi menirea noastră. Pilda Domnului nostru, când era în pustie, ne arată cum să ne luptăm practic cu duşmanul şi cu toate forţele care îl susţin pe diavol în acest război. Diavolul nu are putinţa înainte-vederii, nici nu cunoaşte gândul omului. El trage concluzii despre om din mişcările sentimentelor sale şi în funcţie de acestea stârneşte mădularele trupului şi simţurile prin înţelesuri pătimaşe. Când vede că dispoziţia omului este atrasă de o imagine, sau de un lucru, sau de un înţeles anume pe care i le proiectează în închipuire, înţelege că în aceasta îşi are omul dorinţa şi intenţia şi aduce pricinile potrivite, ca să îşi supună victima prin firea minţii. Este foarte rapid, neobosit, neadormit şi neşovăitor, statornic în viclenie şi răutate. Se preface şi se schimbă îndată în felurite forme şi chipuri, dacă asta ajută scopului său viclean. Se mişcă totdeauna foarte repede, în orice loc, şi foloseşte orice cale, urmărind înainte de toate să împiedice împlinirea voii dumnezeieşti.

Stareţul Iosíf Vatopedinul – „Convorbiri în Athos”



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *