Cine va putea să spună la Înfricoşata Judecată că n-a ştiut?



Sunt creştini ortodocşi care nu mărturisesc şi nu apără Ortodoxia, temându-se că vor avea necazuri, că vor fi daţi afară de la serviciu,  că işi vor pierde averea şi libertatea. Dar Domnul Hristos ne spune că pentru Adevăr trebuie să te jertfeşti şi la nevoie să şi mori.

Dacă nu mărturisim, ne aşteaptă o veşnicie îngrozitoare, chinuitoare în focul cel veşnic. Pentru că de moartea trupească, de Judecată şi veşnicie nu putem scăpa. Teama de această moarte trupească este o mare greşeală. Murim în câteva clipe, dar ce urmează este mai important. Cum ne ia moartea? Unde ne duce?

Iar dacă pentru orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult pentru orice cuvânt ruşinos şi „cu atât mai mult pentru orice cuvânt ucigător de suflet”, spune părintele Arsenie Papacioc.

Dacă mărturisim, suntem vii duhovniceşte şi-n această viaţă şi în viaţa cea veşnică. Iar dacă nu mărturisim, este o suferinţă teribilă, se îndepărtează harul Duhului Sfânt de la noi şi suntem morţi duhovniceşte în această viaţă, iar după Judecata Înfricoşată, vom merge în chinurile cele veşnice.

Cine va putea să spună la Înfricoşata Judecată că n-a ştiut? Dacă n-a ştiut de ce n-a întrebat, de ce nu s-a informat? Cât timp am pierdut şi câte lucruri deşarte am căutat, am citit şi am aflat în această viaţă? Hristos ne-a spus tot ce ne este necesar pentru mântuire.

Dar iată ce este mai înfricoşător între toate temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de păcat şi se ruşinează să mărturisească. Ne spune Domnul Hristos: Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri (Marcu 8, 38).

„Luaţi aminte, voi toţi, care aveţi credinţă: nu vă bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu se căiesc; iar la înfricoşata Judecată, drepta­tea va lua locul milei. Luaţi aminte, voi toţi, cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Lu­aţi aminte, întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al vostru, ci Prietenul cel mai Bun. Aceleaşi buze Care, pe Cruce, au dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte gro­zave, grozave, dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în această lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos Îi va fi ruşine cu tine?

  • Dacă ţi-e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea;
  • Dacă ţi-e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna;
  • Dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău;
  • Dacă ţi-e ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea.
  • Dacă ţi-e ruşine cu Patima de pe Cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la lume;
  • Dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi cu mormântul!

Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca Hristos. Atunci de bunăseamă te ruşinezi de Hristos, faţă de cineva mai mic decât Hristos. Îţi este ruşine de părintele tău în faţa unui şoarece, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Preacurat în faţa celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel Înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei în faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta îţi joacă mereu înaintea ochilor pe când Domnul nu Se vede? Pu­ţin, doar puţin mai este şi (Hristos n. n.) va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui, ca praful pe care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi atunci, nu de Împăratul Slavei, ci de tine însuţi, omule; dar atunci nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea. Mai bine să-ţi fie ruşine acum, câtă vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea tuturor”.

„De ce spune Domnul: de Mine şi de cuvintele Mele? Cine se ruşi­nează de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de Dumnezeirea Mea, şi de Întruparea Mea din Preacurata Fecioară, de suferinţele Mele pe Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi.

Cine se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e ruşine de Evanghelie şi tăgădu­ieşte învăţătura Mea, sau cine îmi răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme pentru sine însuşi. Cuvintele lui Hristos sunt testament dătă­tor de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele Său. Domnul nu-Şi desparte Cuvintele de Sine Însuşi, nu le dă mai puţi­nă însemnătate. Cuvântul Lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul are tot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3).

Hristos a curăţat prin Cuvântul Său suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţitor, de viaţă dătător. De ce atunci să ne pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie: şi Cuvântul era la Dumnezeu (Ioan 1,1)?”

„Mântuitorul numeşte neamul acesta desfrânat într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau desfrânare în­chinarea la alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37).

Oricine îşi lasă soţia şi îşi ia altă femeie este curvar; şi cine uită de Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cine lasă credinţa în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea lui Dumnezeu ca să iu­bească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte desfrânare. Pe scurt, ori­ce păcat, care desparte sufletul de Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos Domnul, Mirele inimii, în faţa unui ast­fel de neam desfrânat, e ca o mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de neruşinaţi. Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam desfrânat şi păcătos. De ce? Ca să osândească şi mai mult desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înţe­leg aici cele mai grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate, care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din nou”.

Iar pe cei care prigonesc pe mărturisitori, îi aşteaptă Judecata Înfricoşată, pentru că Dumnezeu răzbună moartea Sfinţilor Săi (Fac. 4,11; Ps. 78,11; Mt. 23,35; Apoc. 6,9-10; 19,2).

Părintele Daniel de la Rarău

Extras din cartea ”CREDINŢA FĂCĂTOARE DE MINUNI”



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *