Creștinul fără Trupul și Sângele Domnului se usucă și moare



impartasanie6

De ceva vreme încoace am unele ispite pe care nu le-am avut niciodată. Sunt om păcătos și cu multe slăbiciuni și poate pentru unii ceea ce mie mi se pare ispită mare, pentru ei este un obstacol foarte mic. Când am intrat în Biserică și am început să fiu un creștin nu doar cu numele, un om conștient că mântuirea și îndumnezeirea este totul, învățam totul din cărți.

Din cărți Biserica este așa frumoasă, viața creștină este așa de minunată și de dorit încât îți vine să lepezi lumea pe loc și să te duci la mănăstire. Bunul Dumnezeu mi-a arătat că viața nu e doar ca în cărți, că este mult mai complexă și mai dură. Mi-a arătat asta treptat, puțin câte puțin,  ca să nu mă sperii de tot răul deodată. Am 28 de ani și încep să percep din ce în ce mai multe lucruri și din păcate observ că e mult rău în inimile și în faptele noastre.

Până acum, pentru mine ispitele puteau fi trecute destul de ușor cu rugăciunea, cu liniște, cu spovedanie, cu citirea Sfintei Scripturi și a cărților duhovnicești, cu post și mătănii. Lupta cu păcatul, așa cum o percepeam până acum era una destul de simplă și ușor de înfăptuit. Astăzi, îmi dau seama că ispitele pe care le am mă pot arunca în deznădejde, în necredință, în răcirea credinței, ba mai mult mă pot arunca în plăcerile lumii doar ca să primesc mângâiere în strâmtorările care mă împresoară.

Cu puțin timp în urmă am avut momente de disperare interioară în care țipam la Dumnezeu și strigam din răsputeri în mine, ca să nu mă audă nimeni. Țipam efectiv la rugăciune și așteptam răspuns de la Dumnezeu, așteptam o soluție pentru ispitele în care mă aflam.

Am încercat mai multe soluții dar nimic nu a mers. Toate sfaturile din lume în acele momente nu valorau pentru mine doi bani, pentru că atunci nu aveam nevoie de sfat ci de ajutor efectiv, ca un om ce se află într-o groapă mare și nu se mai poate ridica singur. Disperat, l-am sunat pe părintele duhovnic și i-am spus că vin să mă spovedesc iar părintele m-a primit cu drag. Am discutat mult, m-a sfătuit cu multă blândețe și la sfârșit mi-a dat dezlegare de păcatele pe care le-am făcut și în plus de asta binecuvântare să mă pot împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului.

După ce am primit Sfânta Împărtășanie duminică, lucrurile s-au schimbat radical. Chinul și lupta mea interioară dispăruseră iar ispitele nu mai aveau putere asupra mea, nu mă mai clinteau ca înainte. Era mult mai ușor, rezistam mult mai bine. După ce L-am primit pe Hristos în inima mea am simțit libertatea aceea de care aveam nevoie, și puterea aceea pe care sfaturile nu mi-o puteau da.

Au început să treacă zilele și ușor ușor, lăsând garda jos, ispitele au început din nou să aibă efect asupra mea. Iar mă tulburau, iar începeam să fiu frustrat, iar țipam în gura mare în mine… aceleași efecte.

Dar într-o zi mă întâlnesc cu un domn, care are în jur de 35-40 de ani, cu care mă înțeleg foarte bine și ne cunoaștem de câțiva ani. Este teolog, ba chiar și profesor iad din dialogul purtat am realzat că a trecut și el prin ceea ce trec eu, doar că el părea foarte fericit, văzând viața mult mai frumos. M-a bucurat discuția cu el. În postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel veneam zilnc la biserică pentru că se făcea liturghie în fieacare zi și îl vedeam că se împărtășește foarte des.

Acum când încep să mă chinuie aceleași ispite mi-e gândul iar la spovedanie și la primirea Sfintei Euharistii, pentru că sunt singurele care m-au vindecat.

De fapt dacă stau bine și mă gândesc, zilele acestea am învățat practic ceea ce în teorie știam de mult: doar Trupul și Sângele lui Hristos, doar prezența Lui reală în inima mea mă poate vindeca de păcatul care mă chinuie. Sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg, sunt unele porunci care astăzi mi se par greu de pus în practică, ba chiar imposibil. Teoria nu mi-a ajutat la nimic în acele momente, ba m-a făcut și mai mult să spun, în mod greșit în inima mea: că uneori credința asta e absurdă.

Astăzi fac legătură cu ceea ce spun Sfinții Părinți, că omul ajunge la măsura desăvârșirii doar în unire permanentă cu Hristos. Tot ei spun că omul nu se poate vindeca singur, oricât de mult s-ar strădui. Omul nu se poate auto-disciplina singur, chiar dacă încearcă să faca asta urmărind poruncile Sfintei Evanghelii. Omul nu poate scăpa de păcat fără Hristos. Dar Sfinții Părinți când spun asta nu se gândesc doar la o apropiere de Mântuitorul Hristos prin rugăciune, ci la una mult mai adâncă: împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui.

Dragilor, astăzi am realizat că doar mărturisindu-mi păcatele mai des și împărtășindu-mă mai des voi putea scăpa de ispitele care îmi fac viața un calvar. Scăderea în credință pe care o simt îi afectează și pe cei din jur, și acesta e un lucru care mă doare. Când Hristos e în mine totul pare mult mai ușor, iar poruncile acelea grele sunt floare la ureche de îndeplinit, pentru că eu aproape că nu fac mare lucru, ci Dumnezeu Cel care este în mine face totul, așa cum spune Pavel: „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în Mine.”

Când Mântuitorul Hristos spune: „De nu veți mânca trupul Meu și nu veți bea Sângele Meu nu veți intra în împărăția cerurilor” la asta se referă. Echivalentul acestei afirmații nu este: „dacă nu-ți cumperi bilet nu intri la spectacol” ci e ca și cum ar spune: „Fără Mine nu puteți face nimic, fără prezența Mea reală în voi nu veți scăpa de păcat, și pentru că nimic necurat nu va intra în împărăția cerurilor, veți rămâne pe afară.”

Cu cât ne maturizăm mai mult cu atât problemele sunt din ce în ce mai apăsătoare, mai importante, și cer o responsabilitate mult mai mare. Necazurile și ispitele cresc și din acest motiv avem nevoie și de un ajutor mult mai puternic.

Ca să te împărtășești trebuie să postești cel puțin trei zile înainte și din acest motiv cei mai mulți ne împărătășim în cele 4 mari posturi de peste an, pentru că în restul timpului ne e mai greu să postim, când toată lumea mănâncă de dulce. Din perspectiva aceasta, acum îmi dau seama că postul nu este doar o perioadă în care ne înfrânăm de la mâncare și de la poftele trupești ci este o perioadă în care te poți împărtăși mai des cu Trupul și Sângele Domnului.

Aș vrea să rețineți acest lucru, care pentru mine este fascinant: veți reuși să vă schimbați doar primindu-L pe Hristos în mod real în voi. Nu este de ajuns să participi la Sfânta Liturghie, nu este de ajuns să stai la Sfântul Maslu, sau să te închini la Sfintele Moaște, sau se te rogi zilnic, ci trebuie să ne împărtășim cât mai des cu Trupul și Sângele Domnului. Dar asta doar după mărturisirea păcatelor și primirerea binecuvântării de la părintele duhovnic, nu de capul nostru. Toată frumusețea trăirii ortodoxe în asta constă.

Dezamăgirile în credință vin tocmai din încercările noastre nereușite de a lupta cu răul din noi și din societate lui doar cu propriile puteri. Un creștin fără Hristos în el, e ca o floarea neudată la timp cu apă, care se usucă ușor ușor și apoi cade.

Nu uitați, scopul Sfintei Liturghii nu este doar simplul act de prezență ci este în mod covârșitor: Primirea Trupului și Sângelui lui Hristos.

Știți cum văd eu lucrurile acum: e ca și cum m-aș urca într-o mașină de rally și urmează să străbat un traseu montan foarte greu, cu multe zone dificile și la o viteză foarte mare, iar copilotul meu ar fi chiar campionul mondial. La fel este și în viață, mașina e trupul meu, șoferul sunt eu, copilotul este Hristos iar circuitul foarte dificil ce stă înainte este viața. Cu Hristos lângă mine, de fapt în mine, voi vedea viața altfel, abordând fiecare zona a circuitului diferit de cum aș fi făcut-o singur.

Vrem să înțelegem Crăciunul așa în toate frumusețea lui: taina marii sărbători a Nașterea lui Hristos; vom putea face asta doar primindu-L în noi în mod real.

La final vreau să reținem un lucru: Orice aspect al credinței noastre se poate trăi și înțelege doar prin voia Tatălui, în Duhul Sfânt și prin Hristos care vine în mod real în noi cu Trupul și Sângele Lui.

Creștinul care se împărtășește rar acumulează în inima lui frustrare după frustrare și rău după rău, sfârșind până la urmă să se depărteze definitiv de Dumnezeu și oameni. Cineva spunea că pe preoții slujirea la Sfântul Altar ori îi arde ori în înalță către Hristos. Nu e cale de mijloc! La fel și cu viața creștinului, ori ajungem să ne împărtășim din ce în ce mai des cu Hristos, simțind o dezpătimire și bucurie din ce în ce mai mare, ori dimpotrivă ne izolăm și cădem în păcate din ce în ce mai mari.

Claudiu – ortodoxiatinerilor.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *