Cum putem fi bucuroşi noi, cei din lume, când ne apasă tot felul de probleme la serviciu, în familie, cu vecinii, cu prietenii?



Părintele David, duhovnicul Mănăstirii Dragomirna

Părintele David, duhovnicul Mănăstirii Dragomirna

Bucurie sau tristeţe, râvnă sau lenevie duhovnicească, patimi sau rugăciune a inimii – în numai câteva pagini, Părintele David reuşeşte să schiţeze nuanţat şi profund câteva repere duhovniceşti în urcuşul nostru către bucuria inefabilă a unirii cu Dumnezeu. Contrastul acestor lucruri faţă de lumea în care am ajuns să trăim, faţă de realitatea virtuală care ne invadează viaţa este, poate, mai mare ca niciodată. Este contrastul dintre lumină şi întuneric, dintre viaţă şi moarte, care în vremurile noastre devine din ce în ce mai evident, astfel ca nimeni să nu poată spune că nu a ştiut ce alege. Dar ca să ai ochi de văzut şi inimă de simţit, trebuie mai întâi să guşti puţin din dulceaţa harului, a cărui mireasmă, această întâlnire cu Părintele David, duhovnicul Mănăstirii Dragomirna, o răspândeşte cu prisosinţă.

Și iată un nou început pentru viaţa noastră duhovnicească. (M.C.)

– Părinte, primul cuvânt al Mântuitorului după Învierea din morţi a fost „Bucuraţi-vă!”Matei 28:9. Ce părere aveţi, creştinii de azi trăiesc starea de bucurie a vieţuirii în Hristos?

– În primul rând, aş începe cu o definiţie a bucuriei: bucuria este o stare a infinităţii dumnezeieşti, este starea Sfintei Treimi, o stare veşnică, fără de sfârșit, în acelaşi timp inefabilă pentru noi, de negrăit. Dumnezeu vrea să ne împărtăşim şi noi din starea Lui, veşnică, care produce bucurie, însă ca să intrăm în această stare trebuie să facem voia lui Dumnezeu, trebuie să intrăm în comuniune cu El, trebuie să respectăm anumite „reguli” ale vieţii veşnice, ca să spunem aşa. Aceste „reguli” sunt poruncile dumnezeieşti – cum a zis Hristos: „Cel ce are poruncile Mele şi le face pe ele, acela este care Mă iubeşte” Ioan 14:21. Oamenii pot avea acces la această stare de bucurie prin Hristos, doar prin Hristos, prin credinţa cea dreaptă în Hristos, și condiţiile sunt a împlini poruncile lui Hristos.

Creștinii de astăzi sunt împărţiţi. Unii se sârguiesc. Deunăzi am stat de vorbă cu o creştină care efectiv trăiește această bucurie, se roagă neîncetat cu rugăciunea lui Iisus, trăieşte simplu, este chiar o femeie căsătorită, cu trei copii. Dar, cu toate că la început, din cauza vieţii grele, a situaţiilor grele prin care a trecut, poate mai cârtea, de la un timp, de când s-a ancorat în rugăciune, într-o vieţuire creştinească – care înseamnă foarte des mergerea la biserică, o viaţă cu mai mult post şi în special citiri de cărţi duhovniceşti, în centru fiind în primul rând rugăciunea –, prin spovedanie Dumnezeu a lucrat, și ea a început să trăiască ceva care nu este din lumea aceasta. Simte mereu cum mintea ei se uneşte cu inima în rugăciunea lui Iisus, trăieşte nişte bucurii negrăite… Efectiv această femeie, păcătoasă la început, acum virtuoasă, a reușit să pătrundă exact în această bucurie veşnică a Sfintei Treimi prin Hristos, prin credinţa în Hristos.

Deci se poate – însă creştinii de acest fel sunt destul de rari. Unii trăiesc anumite grade de bucurie duhovnicească mai puţin intense – pentru că iubesc mai puţin, și dau mai puţin. Pentru că a vieţui creştineşte implică un anumit grad de asceză duhovnicească, asceză însemnând un grad de silire, de a-ţi birui patimile, de a-ţi curăţi mintea și inima, sufletul şi trupul de păcate. Și dacă cineva nu se sileşte în această direcţie, nici nu dobândeşte această comuniune tainică cu Dumnezeu, deci nu simte bucuria aceea dumnezeiască. Unii dau mai puţin și primesc mai puţin; mai mulţi sunt cei care dau mai puţin decât cei care dau mai mult – asta este realitatea. Aşa îmi pare mie.

– Părinte, revenind la acea credincioasă despre care aţi spus, s-ar pune întrebarea când are timp şi de rugăciune, şi de citit cărţi sfinte, având în vedere că are serviciu, trei copii…

– Este o femeie de la ţară, asta implică mai mult timp pentru rugăciune, într-adevăr. Dar necazurile au călit-o… adică mai degrabă aş spune că necazuri are şi acum, dar alta este atitudinea ei în faţa necazului: dacă înainte cârtea, din momentul când a început să citească cărţi duhovniceşti, să alerge mai des la biserică, să spună foarte des rugăciunea lui Iisus, mintea ei s-a schimbat și are acum o atitudine duhovnicească de răbdare, de blândeţe – şi, prin asta, zic eu că a şi dobândit acces la bucuria vieţii veşnice.

– Dar cum putem fi bucuroşi noi, cei din lume, când ne apasă tot felul de probleme la serviciu, în familie, cu vecinii, cu prietenii?

– Totul depinde de starea noastră duhovnicească, starea de a fi buni creştini. Cu cât avem o maturitate duhovnicească mai mare, cu atât punem în lucrare şi poruncile lui Hristos, şi în măsura aceea facem faţă şi la aceste necazuri, nu ne mai tulburăm de ele.

Acesta aş spune că este primul stadiu: până să simţim bucuria aceea negrăită, în primul rând simţim că nu ne mai tulbură atât de mult necazurile vieții. Este un pas important şi, dacă omul se adânceşte şi mai mult în iertarea aproapelui care îl necăjeşte, atunci harul lui Dumnezeu nu întârzie să vină.

„Omul e mâncat ca un cariu de propria lui tristeţe”

– Cum să deosebim tristeţea care vine de la diavol de tristeţea care vine de la Dumnezeu?

– Tristeţea care vine de la Dumnezeu aduce o mângâiere în nădejde, aduce harul lui Dumnezeu. Tristeţea care este după Dumnezeu înseamnă părerea de rău a omului că este departe de Dumnezeu. Această cugetare Îi place lui Dumnezeu şi atrage după sine milostivirea lui Dumnezeu.

Tristeţea care este de la diavol este o tristeţe care nu-L are pe Dumnezeu; omul Îl respinge chiar pe Dumnezeu în tristeţea lui. Este o stare de egoism mai degrabă, o stare de victimizare, o stare de învinovăţire a tuturor. Și atunci, în această stare de respingere a celor din jur, şi automat şi a lui Dumnezeu, omul rămâne singur şi e mâncat ca un cariu de propria lui tristeţe. În starea asta sfâşietoare, care nu are nimic din bucuria nădejdii, omul nu întrevede „luminiţa de la capătul tunelului” şi se adânceşte într-o stare de nimicnicie, de nefiinţă aproape.

– Şi atunci ce poate face acest om care nu vede „lumina de la capătul tunelului”?

– Acum, sunt mai multe feluri de oameni. De exemplu, am găsit o tânără care la început se întrista cu o tristeţe care nu era după Dumnezeu, era o tristeţe drăcească. Când cineva o supăra, se închidea în sine, dădea vina pe toţi: că nu o ajută nici Dumnezeu, nici mama, nici tata, nici duhovnicul, nimic – şi atunci (chiar îmi povestea ce simţea în momentul acela) simţea că îi zboară creierii, avea senzaţia asta de… desfiinţare. Și tot această persoană, chiar în momentele acestea în care ajungea, să spunem aşa, „la fundul sacului”, când simţea că se desfigurează, începea să pună gândul cel bun, să nu mai învinovăţească pe nimeni, şi întorcea chiar şi tristeţea aceea deznădăjduită, drăcească, într-o tristeţe bună. Deci făcea lucrul acesta prin cugetare. Cugetarea este cea care dă sens sentimentului, stării noastre lăuntrice. Schimbând cugetarea, nemaiînvinovăţind nici duhovnicul că nu o ajută, nici pe mama, nici pe tata, nici pe sora care a supărat-o, învinovăţindu-se pe sine şi de-acum cerând în rugăciune și ajutorul lui Dumnezeu, se ridica treaptă cu treaptă, până când ajungea exact la tristeţea aceea bucuroasă.

Şi chiar i-am atras atenţia, pentru că mi-a scris un jurnal şi îmi descria exact momentele acestea prin care trecea, care erau ca nişte trepte. Eu am început să-i subliniez toate afirmaţiile şi să le numerotez: „Unu, doi, trei, patru… până la douăzeci și cinci: ai ajuns la fundul sacului, la disperarea maximă; după aceea te-ai ridicat”. Şi-i zic: „Uite care-i rugămintea mea: data viitoare, când te mai supără cineva, să nu mai faci parcursul ăsta atât de îndelungat. Să te smereşti mai repede, să pui gândul bun mai repede, ca să ajungi la starea asta de bucurie. Tot ce ai de făcut este să pui gândul cel bun, în orice situaţie – şi atunci, dacă ai cugetarea aceasta smerită şi te rogi la Dumnezeu şi pentru cel care te-a supărat, şi nu te răzvrăteşti că «toate ţi se întâmplă numai ţie», această cugetare smerită te aruncă în Dumnezeu, şi simţi bucurie chiar în tristeţea aceea. Tristeţea devine duhovnicească, chiar dacă începe cu o ceartă pătimaşă”.

Persoana aceasta mergea la biserică, se spovedea, numai că nu punea în practică. Ea îşi cunoştea „teoria”, să zic aşa: citise cărţi duhovniceşti, luase multe sfaturi – nu eram eu nici primul, şi nici ultimul duhovnic al ei – deci avusese în spate sfaturile mai multor duhovnici, dar nu le punea în practică. Din cauza asta nici nu ajung prea mulţi să trăiască bucuria lui Dumnezeu.

„Cel din urmă poate să devină cel dintâi”

– Acum, vorbind despre bucurii, cum să ştim dacă o bucurie pe care o trăim este de la Dumnezeu?

– Vedeţi, bucuria dumnezeiască este inefabilă, dă o stare unică… Dacă cineva reuşeşte prin smerenie, prin fapte bune, prin rugăciune, prin răbdare, prin credinţă puternică să acceadă la această stare de bucurie, care uneşte mintea cu inima, şi sufletul cu Dumnezeu, şi dacă trăieşte foarte intens această stare – chiar dacă o pierde după aceea prin gânduri rele, prin mândrie, prin lene, prin împrăştiere –, el capătă un fel de „sistem de referinţă” corect. Mai greu este pentru cei care nu au simţit bucuria asta foarte intens, şi acestora diavolul le poate măslui anumite bucuriifalse, care sunt pline de slavă deşartă, foarte subţire… Le amplifică nişte stări afective, sentimentale, care sunt psihologice şi drăceşti. Omul, dacă nu a gustat din plin bucuria dumnezeiască, este foarte uşor de păcălit. Pentru aceştia trebuie atenţie de la „fraţii mai mari” şi de la duhovnic.

– Ce ar trebui să oferim noi, cei care ne numim creştini, celor din jur, pentru a-i face să-şi dorească să vieţuiască frumos şi în bucurie?

– Noi trebuie să fim nişte exemple, trebuie să ne străduim să fim nişte martori ai lui Hristos, adică să trăim în Împărăţia lui Dumnezeu. Orice altceva am face, nu îi convingem. Trebuie să ţâşnească din noi Lumina dumnezeiască, numai aşa… Altfel, ei, privind la faptele noastre rele, chiar dacă le zicem cuvinte frumoase, nu vor fi convinși. Noi trebuie să fim exact aşa cum Îi place lui Hristos – trebuie să fim creştini adevăraţi, într-un cuvânt.

– Aţi cunoscut astfel de oameni care au venit la Hristos văzând vieţuirea frumoasă a altui frate în Hristos?

– Da. Pot da exemplul unor tineri care s-au căsătorit. Ea, fiind foarte bună creştină, l-a convins şi pe băiat, care era ateu, şi era crescut ateu, din mamă şi tată atei. Prin felul ei de a vieţui, prin felul ei de a vedea lucrurile, i-a trezit şi lui o curiozitate pe care nu o mai avea. I se „uscase” curiozitatea asta bună prin care să caute, să cerceteze dacă e bine sau nu e bine, dacă există sau nu există Dumnezeu şi dacă sunt autentice cele ce-a auzit mai înainte despre Dumnezeu sau despre Biserică. Deci ea a reuşit să-i trezească această curiozitate, şi el, cercetând, a venit la biserică. Acum este un creştin mai bun decât ea! El o trezeşte la rugăciune – ea e mai lenevoasă, se culcă pe-o ureche, dar el e mai râvnitor. Aşa că cel din urmă poate să devină cel dintâi cf. Matei 20:16.

– Cum să ajungem și noi să ne rugăm cu adevărat, să simţim comuniunea cu Hristos în rugăciune?

– Cum să ajungem? Trebuie să începem să facem. Dacă nu începem, nu ajungem. Trebuie să punem în practică, trebuie să dăm timp rugăciunii… Serios. Fiecare cât poate, dar să fie cu toată sinceritatea şi cu toată atenţia la Dumnezeu. Și cu multă pocăinţă.

Bucuria se simte doar în vârful «muntelui»

– Părinte, cum să ne primim cu bucurie ascultarea de la duhovnic, dacă aceasta ni se pare grea?

– Trebuie să avem încredere în duhovnicul pe care ni l-am ales şi să nu mai punem la îndoială cuvântul pe care ni-l spune. Înseamnă că noi nu luăm de pe buzele duhovnicului cuvântul exact ca de pe buzele lui Hristos. Undeva, în adâncul inimii, 20%, 30%, este o îndoială, o nemulţumire, şi atunci are loc un cutremur lăuntric. Cu cât e mai multă măsura de îndoială, cu atât e mai mare acest cutremur. Dacă e doar 10%, nu e prea mare, dar tot este – este ca o poartă deschisă, şi diavolul poate intra şi poate da şi alte gânduri, şi atunci ni se fură tot ce-am dobândit. Suntem ca un vas spart care nu mai ţine apa: nu mai ai bucurie! Chiar dacă spărtura e mică în vasul acela, apa nu mai poate fi reţinută şi se scurge, şi de aceea nu poate să fie trăită această bucurie. Bucuria se trăieşte doar într-o stare de asceză maximă.

Uite, la Schimbarea la Faţă, Mântuitorul a luat trei Apostoli şi S-a urcat pe munte – muntele este simbolul ascezei, al înălţimii duhovniceşti. Când au ajuns în vârful muntelui, Mântuitorul S-a schimbat la Faţă. Când omul se ridică şi ajunge la asceza maximă – şi „maxim” este un cuvânt care diferă pentru fiecare persoană în parte, Dumnezeu ştie exact cât îi cere fiecăruia –, şi când el dă tot ceea ce poate, la măsura lui maximă, Dumnezeu Se atinge de el, şi vede Lumina necreată, sau simte prezenţa lui Dumnezeu. Fără să facem acest efort de a urca pe „munte”, un efort ascetic de a ne curăţi, un efort de a ne birui patimile, de a urca pe „muntele” virtuţii, nu putem avea acces la bucurie şi la fericirea dumnezeiască.

Ca să revin la întrebarea cu duhovnicul, dacă nu primim cu bucurie ascultarea înseamnă că nu urcăm „muntele”, rămânem undeva la poalele „muntelui”, şi atunci nu mai simţim bucuria aceea. Bucuria se simte doar în vârful „muntelui”, nu la bază, nici la mijloc. Doar când dai totul, atunci primeşti totul.

Fiecare persoană are „muntele” lui personal, Dumnezeu cu fiecare are o relaţie personală. Înălţimea „muntelui” unei persoane poate să fie mai mică, la altă persoană poate să fie mai mare, în funcţie de cât ştie Dumnezeu că poate fiecare. După măsura putinţei şi a neputinţei fiecăruia, Dumnezeu lucrează cu fiecare în mod personal – important este ca fiecare să se afle în vârful „muntelui” său, la asceza maximă pe care poate să o dea el. Dacă nu este în vârful acestei asceze, nu poate experia, nu poate simţi Împărăţia lui Dumnezeu încă de aici; rămâne o simplă teorie pentru el.

Nu-L putem minţi pe Dumnezeu, adică să zic acum: „Am dat totul şi Dumnezeu nu vede!”. Nu există aşa ceva. Sunt mulţi oameni care mărturisesc că ei fac tot, dar totuşi vedem că nu au simţirea bucuriei. Asta înseamnă că ei se mint pe ei înşişi, se făţărnicesc, se autoviclenesc, şi nu merge la Dumnezeu cu asta, pentru că Dumnezeu ştie şi gândurile şi inimile oamenilor. Deci asceza asta trebuie să fie totală, trebuie să dăm sânge ca să primim Duh, cum zic Părinții.

– De ce ţine lucrul acesta, să dai totul?

– Ţine de voinţă, pentru că toţi Sfinţii Părinți ne vorbesc de o silire – şi Mântuitorul spune: „silitorul pune mâna pe Împărăție” cf. Matei 11:12. Adică cei care conştientizează în primul rând calea care trebuie urmată, şi nu rămân doar la învăţarea teoriei, ci se silesc să pună în practică. Motorul acesta este al voinţei, ghidarea este a minţii, a cunoaşterii, cel puţin teoretice, la început. După aceea, când omul Îl şi simte pe Dumnezeu, deja merge către o cunoaştere deplină.

„După ce se curăţește de patimi, sufletul Îl poate percepe pe Dumnezeu”

– Mântuitorul spune: „Iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi” Matei 22:39. Cum să faci cu bucurie jertfă pentru aproapele, şi nu doar de dragul de-a o face?

– În cazul acesta, pe linia asta orizontală dintre un om şi altul, în primul rând trebuie să te silești să-ți biruiești sinele, egoismul. Egoismul, egocentrismul implică o iubire de sine foarte grosieră, foarte mult intensificată spre propria persoană. Ca să-l iubeşti pe aproapele trebuie să te depăşeşti pe sine, pentru a putea ieşi în întâmpinarea celuilalt. Și asta implică un efort. Fără acest efort personal nu o să ajungem să-l iubim pe aproapele – rămânem doar la teorie. Dacă vrem să aşteptăm ca iubirea aceea să vină în noi peste un an, doi-trei, cinci-zece, înseamnă că noi nu facem nimic, deci suntem în continuare nişte egocentrişti care filosofăm despre cele duhovniceşti, fără a ne sili şi spre aproapele, după porunca Domnului. Nu-l putem iubi pe aproapele doar teoretic; iubirea cere practică, şi practica asta implică ieşirea din sfera propriei noastre „gravitaţii”, a egocentrismului. Trebuie să depăşim această „atracţie gravitaţională” de sine, care este egoismul.

– Am vorbit puţin despre rugăciune. Cum să simţim bucuria, dulceaţa rugăciunii?

– În momentul când ajungem în vârful „muntelui”, Dumnezeu este bucuria… Dumnezeu este bucuria care este pretutindeni; noi nu o simţim din pricina anesteziei noastre duhovniceşti. În momentul când sufletul îşi vine în simţiri, după ce se curăţește de patimi, sufletul Îl poate percepe pe Dumnezeu. Sufletul nostru este din Dumnezeu, din suflarea lui Dumnezeu, şi este capabil de perceperea prezenţei dumnezeieşti. Însă, aşa cum simţurile trupeşti se anesteziază la o boală, la o neputinţă, aşa şi simţurile sufleteşti se anesteziază prin patimi şi păcate.

Ca să simţim bucuria trebuie să ne curăţim de patimi, şi asta se realizează când ajungem în vârful „muntelui” ascezei personale. Deci, curăţirea de patimi echivalează şi culminează cu această urcare în vârful „muntelui” ascezei personale, şi atunci Îl simţim pe Dumnezeu, ne venim în simţiri și intrăm în oceanul iubirii dumnezeieşti – că bucuria este o stare de a fi a infinităţii dumnezeieşti.

„Neamul acesta nu poate fi biruit dacă el nu păcătuieşte împotriva Dumnezeului său”

– Părinte, vremurile sunt foarte grele şi le simţim cu toţii. Ce trebuie să facă fiecare creştin pentru neamul lui?

– Noi trebuie să conştientizăm faptul că suntem legaţi unii de alţii. Un popor implică un număr considerabil de persoane. Și suntem legaţi atât trupeşte, cât şi duhovniceşte de înaintaşii noştri şi de cei care vor veni. Când un neam eşuează de la calea lui Dumnezeu, toţi trebuie să facă pocăinţă comună. Avem exemple în Scriptura Vechiului Testament, când prorocii sau drepţii care se rugau la Dumnezeu pentru păcatele poporului, deşi nu erau păcătoşi ca majoritatea din neamul lor, îşi luau asupră-şi toate păcatele neamului şi plângeau pentru toţi ceilalţi ca pentru sine.

Tot în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, undeva se spune că „neamul acesta nu poate fi biruit şi sabia nu poate să-l stăpânească, dacă el nu păcătuieşte împotriva Dumnezeului său” cf. Iuditha 11:10. „Şi atât timp cât nu au păcătuit asupra Dumnezeului lor, ei au avut parte de fericire, fiindcă este cu ei un Dumnezeu, Care urăște nedreptatea” Iuditha 5:17. Deci acest cuvânt ne spune că există o legătură între Dumnezeu şi un neam, prin faptele virtuoase sau păcătoase care sunt săvârşite de neamul respectiv.

Cel care se trezeşte şi observă această eşuare a neamului său de la calea lui Dumnezeu nu trebuie să facă nimic altceva decât să plângă pentru popor, pentru neamul lui, după exemplul drepţilor Vechiului Testament: „Doamne, păcătuit-am, păcătuit-am cu părinţii noştri!” cf. Daniil 9. După acest model trebuie să facem şi noi. Pentru că ridicarea unui neam vine în primul rând prin această pocăinţă. Dacă nu există această pocăinţă la oamenii neamului respectiv, nici Dumnezeu nu ridică din mijlocul lor oamenii şi conducătorii cei mai vrednici. Îl lasă să rătăcească, ca oarecând poporul ales în pustie, din pricina învârtoşării inimii. Până nu există această pocăinţă, să nu credem că vom avea conducători mai buni, pentru că avem conducătorii pe care ni-i merităm.

– Dar oare până la pocăinţă nu ar trebui să existe o durere pentru starea jalnică în care suntem, ca neam?

– Da. Durerea aceasta, dacă nu există, oamenii păcătuiesc în continuare. Durerea aceasta vine tocmai din faptul că oamenii văd că nu merg bine lucrurile şi, cu cât se perpetuează această stare de haos şi de tensiune între membrii naţiunii, cu atât creşte şi durerea în unii oameni; nu în toţi. Pe măsură ce unii se trezesc prin această durere şi aleargă la Dumnezeu prin pocăinţă, prin rugăciune, ajută Dumnezeu, pentru rugăciunea acestora, întreg neamul. Dacă cineva încă nu a ajuns la această durere sau nu sunt suficiente suflete trezite, Dumnezeu lasă neamul în continuare să orbecăie, până când ajunge durerea asta la os.

În comunism se ajunsese la un moment dat la o durere naţională, din cauza opresiunii comuniste, o durere socială, sufletească… Fiecare om era nemulţumit în sufletul lui de sistemul în care era cuprins. Acum, de la durerea asta a comunismului, care implica un fel de puşcărie naţională, asistăm la o fugă spre un libertinaj, spre o libertate prost înţeleasă, care va duce din ce în ce mai mult neamul la altă durere, care nu vine din opresiunea unei dictaturi, ca în comunism, ci vine din haosul născut din multitudinea de patimi şi de conflicte sociale, din cauza libertăţii prost înţelese. Până nu se ajunge la această durere care să provină din acest libertinaj, nu există nici trezire naţională.

Unii dintre creştini, care sunt mai buni, simt de pe acum această durere, pentru că au o conştiinţă mai străvezie, dar mulţi dintre oameni nu au această conştiinţă străvezie şi, pentru asta, încă mai trebuie să treacă mulţi ani până când durerea aceasta va deveni acută, şi atunci întreg neamul va face o cale întoarsă. Dintre aceste două dureri, durerea socială care vine din dictatură (o dictatură oarecare, comunistă sau oricare ar fi ea) şi durerea din libertinaj, neamul, înţelepţit prin durere, ca beţivul care merge din gard în gard, poate să ajungă oarecum pe o cale de mijloc.

„Omul care Îl trăieşte pe Hristos se bucură de toate”

– Părinte, cum să vedem în fiecare om „bucuria mea”, aşa cum spunea Sfântul Serafim din Sarov?

– Ca să văd în orice om „bucuria mea”, trebuie ca eu să fiu la un nivel destul de înaintat duhovniceşte. Pentru că, dacă nu am această înălţime creştinească, nu pot să ies din sfera propriei „gravitaţii” egoiste. Sfântul Serafim era la un nivel foarte înaintat de rugăciune, măsura lui duhovnicească era foarte înaltă, era ca un soare duhovnicesc, emana iubire dumnezeiască – nu mai trăia el, ci Hristos trăia în el cf. Galateni 2:20. Deci trebuie să-I facem loc lui Hristos în noi ca să ajungem să vedem în toţi „bucuria mea”. Omul care Îl trăieşte pe Hristos – cum zice Apostolul: care are „mintea lui Hristos” 1 Corinteni 2:16 – se bucură de orice din creaţie, pentru că toată creaţia e a lui Dumnezeu, se bucură de orice moleculă, se bucură mai ales de persoane, care sunt chipul cel viu al lui Dumnezeu, icoane vii ale Dumnezeului celui viu.

– Mulţumim, Părinte. Să dea Dumnezeu să fim cât mai mulţi dintre noi icoane vii!

– Dumnezeu să ne ajute la toți! Amin.

Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Articol publicat în numărul 84 (Ianuarie 2016) al revistei Familia Ortodoxă.



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *