De ce nu daţi atenţie mai multă la îngerul păzitor? Îngerul este cu noi, ne păzeşte

– Cum să luptăm împotriva duhului tristeţii?

– Să fiţi veseli. Dragă, eu ştii ce vă spun, cu toată siguranţa: ori şi ori şi oricare ar fi motivul unei întristări sau al unei mâhniri, este numai de la draci! N-avem motive. Dacă îţi creează starea aceasta de agitaţie, de tristeţe, îşi face cuib satana şi-şi cloceşte ouăle; nu mai poţi iubi, nu mai poţi vedea cu perspicacitate niţel în viitor, cu raţiunea care ţi-a dat-o Dumnezeu, nu mai poţi, pentru că tu eşti trist. Adică nu eşti în stare de nimic – o stare drăcească foarte greu de suportat. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă la lucrul ăsta: „Stai, că este ceva drac aici!” Şi nu acceptaţi.

– Ce să facem să scăpăm de împietrirea inimii?

– Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afară. Astea depind de tine. Eu v-am dat o soluţie. Nu să vă mângâiaţi cu faptul că le auziţi. V-am dat un sfat: să fiţi veseli.

Cum să fiu vesel – poate să spună cineva – când nu pot să fiu? Dacă eşti vesel, inima se desface şi ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta şi El în ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe care o avem noi şi bate şi punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conştiinţă. Poartă în adâncul şi în profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a făcut Dumnezeu chip şi asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: vom veni cu Tatăl şi locaş la el Ne vom face. Asta este chipul şi asemănarea, nu picioarele şi ochii şi urechile. Mintea este un subordonat al inimii.

– La inima asta cum ajungem?

– Este foarte uşor. Bagă-ţi mintea acolo şi zi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Deci, dacă ai o stare de veselie, de descongestionare, de dispoziţie, inima se desface şi ea.

Ce înseamnă asta: „Eu sunt amărât”? Cum eşti amărât, când Hristos a înviat, când suntem înţelegători în ceea ce priveşte crucea pe care trebuie să o ducem şi noi. Un om care crede în Hristos este vesel, e plin de nădejde, că Hristos nu-l lasă cu niciun chip. Şi această stare continuă de veselie pe unde trăieşti, este şi o stare de rugăciune şi o trăire creştină şi de inimă prezentă la Dumnezeu. Pentru că ăsta este secretul: să ai inima prezentă. Pentru că Dumnezeu nu are nevoie de cunoştinţele tale, ştie ce vrei. Are nevoie de cererea ta, de atenţia ta. Vezi, nişte părinţi, mamă şi tată, când văd pe copilul lor că-şi pune toată nădejdea în ei, mor de dragul lui şi nu ştiu ce să-i mai dea.

Există la Psalmul 130: Doamne, n-am umblat la cele înalte, nici la cele mai minunate decât mine, dar sunt ca un copil înţărcat, care se uită cu jind la sânul maicii sale. Pentru că-i înţărcat şi nu mai vine laptele, care e un aliment complet, adică harul lui Dumnezeu. Eu asta fac: să curgă harul lui Dumnezeu, dar să fiu cu gura căscată.

Hristos este Dumnezeu, a luat chip de om, de vierme, ca noi, nemulţumiţi şi nesătui şi în tot felul răi. Ce cinste pe neamul omenesc! N-a venit să spună altceva decât ceea ce a spus pentru mântuirea noastră. Nu te teme turmă mică, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! Şi noi putem să biruim lumea, nu cu puterea noastră, ci cu puterea Lui. Vă daţi seama câtă putere avem noi. Dracul e un tolerat, nu este o putere. Nu trebuie să ţineţi cont că vă schimbă gândurile. Luptă din răsputeri, dar luptă ca un hoţ, fără putere.

Noi, prin Botez, am primit haruri deosebite, avem şi înger păzitor. De ce nu daţi atenţie mai multă la îngerul păzitor? Ştiţi, frăţiile voastre, ce spune într-un loc: „Este cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină!” Îngerul este cu noi, ne păzeşte. Hristos s-a întrupat în chip de om (de vierme), în adâncul mizeriei omeneşti, nu ca să anihileze fiinţa omenească, ci s-o transfigureze.

Aţi văzut ce scrie la Canonul îngerului păzitor: „Sfinte îngere, fă rugăciuni de obşte cu îngerii toţi pentru mine păcătosul!” Şi îngerul păzitor se roagă cu toţi îngerii, că nu-l refuză, nu-i răspunde: „Nu vreau!” Adică este o unitate nemaipomenită, îi place lui Dumnezeu să fie rugăciune, şi îngerii toţi sunt una cu plăcerile lui Dumnezeu. Dar mai spune într-un loc aşa: „Dacă diavolul ar fi întruchipat în om, cu degetul mic poate răsturna pământul, dacă ar avea puterea de la început”.

Da, dar nu mai are putere, decât numai vârful cozii mişcă, restul nu mai are, i-a omorât-o Hristos. Dar îi este îngăduit să ne ispitească pe noi, ca, ispitindu-ne, noi să ne încununăm, să ne trezim, să vedem cine suntem.

Dracul joacă un rol de mântuire indirect. Suferinţele îţi aduc nişte înţelepciuni adânci şi te fac să te gândeşti serios la mântuirea ta. Dar, vă daţi seama cine ne păzeşte pe noi? Îngerul păzitor îl face praf şi ţăndări pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul păzitor este în misiune. Lupta este între ei şi câştigă acela de partea căruia suntem noi cu faptele noastre. Şi nu ne-ar fi ruşine să-l părăsim pe îngerul păzitor, să-i dăm câştig de cauză diavolului, duşmanul îngerului, duşmanul nostru, cu nepăsarea, ba şi cu căderi directe? Şi totuşi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinţa să ne ridicăm prin spovedanie. Va să zică e o îngăduinţă continuă pentru salvarea fiilor Lui, oamenii.

Aşa că, pentru faptul că sunt împietrit cu inima, nu mai merit nimic. Inima trebuie să fie flexibilă continuu, nu piatră! Inimă caldă, fierbinte.

Nu permiteţi gândurilor rele să vă cuprindă. Dacă vin, goniţi-le cu rugăciunea, fără meditaţii prea multe la rugăciune. Unul împingea în uşă şi dracul împingea şi el pe partea cealaltă să intre la el. Iar ăsta zicea: „Doamne, miluieşte!”, cu jumătate de gură, superficial. În sfârşit, dracul deschidea mai mult uşa să intre la el. Dacă a văzut că intră dracul, a suspinat din adânc: „Doamne, nu mă lăsa!”, şi îndată a dispărut dracul. Şi plângea. Şi a apărut Mântuitorul: „Doamne, de ce nu m-ai ajutat?” „Când m-ai chemat cu adevărat, te-am ajutat!”

Melcul merge încet, dar merge cu casă cu tot. Te rogi încet, te rogi tainic, dar roagă-te din inimă, că altfel este numai spoială, nu rugăciune.

– Dacă slăbeşte credinţa ce putem face?

– Dacă eşti într-o stare de recrudescenţă interioară, sigur slăbeşte credinţa. Să nu slăbească! Chiar şi la sfinţi se constată o viaţă de oscilaţie, o ridicare şi o coborâre. Pentru că, te mai părăseşte harul, ca să nu te mândreşti, să nu spui: „Ia uite eu unde am ajuns!” Te mai părăseşte harul ca să te smereşti. Dar nu trebuie să-ţi pierzi credinţa. Tu trebuie să fii mereu prezent. Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea care o faci, ci prin harul lui Dumnezeu, că tu vrei cu orice chip ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că imediat vine satana să-ţi folosească mintea; nu trebuie să vă speriaţi, el nu se astâmpără. Dumnezeu ştie ce vrei tu, nu te speria deloc, tu continuă rugăciunea. Dacă ziceţi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, îl sperie pe dracul. Pentru că este puterea numelui pe care nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsă de o trăire interioară şi adevărată, nu raţională. Ar trebui să înţelegeţi singuri lucrurile acestea!

Iar în legătură cu oscilaţia asta care şi la sfinţi se constată, există un cuvânt la Sfântul Apostol Pavel care spune aşa: aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au vestit vouă învăţătura lui Dumnezeu, la a căror sfârşit privind, să le urmaţi credinţa (Evrei 13, 7). Adică, la sfârşitul vieţii ei s-au desăvârşit şi au cuvântul puternic şi întreg. Deci, dacă noi suntem în luptă, acum ne ajută harul lui Dumnezeu. Dar luptă este toată viaţa, ne ispiteşte continuu.

Oare să ne rugăm numai când ne ispiteşte satana? Să ne rugăm fără să ne ispitească! Dar, dacă ne ispiteşte şi Dumnezeu îi dă voie, este un prilej în plus să nu mă stăpânească fiara asta nenorocită. Avem nevoie de o stare de prezenţă continuă, căci harul lui Dumnezeu ne ajută. Că nu putem fără harul lui Dumnezeu să ne mântuim. Este cu neputinţă să te mântuieşti, oricât ai fi de nevoitor, numai cu faptele tale, fără harul lui Dumnezeu. Vezi cum i-a spus Sfântului Siluan Athonitul, Hristos: „Gândul la iad şi nădejdea la Mine”. Adică nu te mântuiesc faptele tale; chiar Sfântul Antonie cel Mare spunea că nu se mântuieşte, şi cine era Sfântul Antonie? Faptele omului nu-l mântuiesc fără harul lui Dumnezeu. Spune Mântuitorul: Ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este totul cu putinţă. L-a întrebat Sfântul Apostol Petru: „Ce facem, Doamne, cine se mai mântuieşte?” Deci, nu faptele noastre ne mântuiesc, ci mila lui Dumnezeu, dar să fim noi prezenţi. Nu meriţi tu atâtea haruri, decât dacă eşti într-o smerită prezenţă.

Uite, Sfântul Chiric cu mama lui, Sfânta Iulita, care era chinuită de păgâni. Sfântul Chiric era mic, până la genunchii lui mamă-sa, şi a zis: „Şi eu cred în Hristos!” Şi i-a trântit ăla o cizmă în burtă şi l-a repezit de zid şi l-a omorât pe loc. Şi-i pus copilul ăla în rândul mărturisitorilor. Sfintele moaşte ale lui Chiric, mititelul acela, cu mare cinste le mişcă preotul.

Vedeţi că într-un cuvânt este cuprinsă toată mântuirea? O stare de dispoziţie interioară, de ce tristeţe? A înviat Hristos! Suntem botezaţi, avem înger păzitor, Dumnezeu ne învaţă: „Cereţi-Mi, că Eu vă dau; cine-ţi dă piatră în loc de pâine? Şi Eu să nu vă dau vouă pâine, puţin credincioşilor? Asta este puţină credinţă! Încercaţi, nu vă lăsaţi deloc! La măsura voastră. Mulţumiţi-vă cu daruri mici, nu cereţi daruri mari; este o greşeală! Un dar pe care îl ai nu e mic, este tocmai ce-ţi trebuie ţie! Dar omul, în nesăbuita lui mândrie şi dorinţă, vrea tot cerul într-o clipă! Nu! Tot cerul este al tău, dacă eşti prezent şi smerit! Nu se poate fără smerenie nimic. Să ştiţi!

Există o carte „Viaţa Sfântului Nifon”. Pe acest sfânt îl caracterizează îndeosebi smerenia. Şi să vedeţi ce descoperire a avut de la Dumnezeu, nici nu vă daţi seama: la moarte au venit sfinţi cuvioşi şi mucenici să-l ia, a venit chiar Mântuitorul. Pentru că el a zis: „Doamne, cât aş fi eu de fericit să vii şi Tu la moartea mea!” L-au luat dinainte, să-şi vadă locul în cer.

Toate aceste lucruri le realizează smerenia. Asta-i singura cale. Dar nu vă desconsideraţi că a făcut Sfântul Nifon şi nouă ne e cu neputinţă. Nu! La măsura ta, străduieşte-te şi tu. Sfântul Apostol Pavel spune: Împărăţia cerurilor se ia cu năvală. La un concurs aleargă mulţi, dar cine aleargă sincer, nu aleargă degeaba. Cine se duce la concurs, să nu se gândească că nu câştigă; toţi câştigă în final, dacă au alergat cinstit, dar doar unii iau premii.

Există pahar mic, pahar mare şi pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supărat că nu încape în el cât cuprinde paharul mare. Paharul mic este satisfăcut că este plin. La măsura lui, el a luat premiu, şi-a umplut paharul. Este în funcţie de har şi harul nu se dă decât dacă este omul smerit. Omul, dacă este sincer şi smerit, este plin la măsura lui; este atât de satisfăcut, încât nu-şi mai bate capul că altul ar fi mai fericit ca el.

Frăţiile voastre aţi auzit de Sfântul Ioan, că i se spunea Apostolul pe care-l iubea Iisus. Dar ce, pe ceilalţi nu-i iubea Iisus? Îi iubea, dar Sfântul Ioan Evanghelistul avea o putere mai mare, de a acapara mai multă iubire. Dumnezeu trebuia să-l ţină plin mereu, că era pahar mare. Dar pe toţi Apostolii îi iubea Iisus şi toţi erau plini la măsura lor. Şi atunci nu se mai justifică ticăloasa aia de invidie. Că se constată că niciodată nu te suferă unul care are o viaţă mai slabă decât a ta. Chiar între mireni şi călugări. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre călugărie că acesta este drumul către care trebuie să vină toţi. Dar nu toţi se pot duce la mănăstire. Nu-i nimic. Rămân acolo ca paharul cu măsura lor şi se desăvârşesc acolo unde sunt. Nu numai călugării se mântuiesc. Ei ţin de cuvântul cel mai înalt, vârf al Scripturii: Vrei să fii desăvârşit? Deci au fost invitaţi. Pentru că poruncile sunt porunci care te mântuiesc şi sunt şi sfaturile evanghelice, care te invită mai mult la desăvârşire. Dar asta nu înseamnă că omul care are nevastă nu se mântuieşte. Orice mântuit este fericit, e înger. Dar sunt ceruri şi ceruri, sunt locaşuri şi locaşuri. Sunt desăvârşiţi à la Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, dar asta nu înseamnă că nu sunt fericiţi şi ucenicii lor, care s-au mântuit; căci orice mântuit este un înger.

Părintele Arsenie Papacioc

Extras din „Ne vorbeşte Părintele Arsenie”, Vol. III, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2010

ADVERTISMENT
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *