”Domnule profesor, cum aţi  ajuns Dumneavoastră, un om de ştiinţă, să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu?”



Prof. dr. Constantin Dulcan

În primul rând am fost crescut de o mama religioasă care m-a dus la biserică de mic. Mi-aduc aminte, din clipa în care am putut să merg, mă ducea la bisericaă şi-mi dădea “Paşti mari”, cum se spunea, şi eu eram foarte încântat fiindcă în zona în care m-am născut toată lumea se pregătea intens pentru cea mai mare sărbătoare: nu era lucru în casă care să nu fie scos pentru a fi spălat, casa era văruită şi întotdeauna mama ne făcea haine noi pentru a ne duce la biserică.

Deci din acest punct de vedere,  am venit în contact cu divinitatea din clipa în care am deschis ochii. Mai târziu, spre onoarea învăţătorilor mei din clasele elementare, niciunul n-a îndrăznit să ne  facă politică atee, să ne spună de pildă că nu există Dumnezeu, ba chiar în unele clase erau preoţi; mi-aduc bine aminte că începeam cu slujbă, terminam cu slujbă la care, copii fiind, participam cu destul de multă bucurie. Mai târziu, prin clasa a cincea, a şasea, chiar am fost în corul bisericii ţi ştiu şi acum multe cântece bisericeşti care m-au atras dintotdeauna. Poate atunci am simţit plăcerea ritualului ortodox. Mi-au plăcut enorm de mult şi sunt şi acum cântece care se cântă în strană Duminica şi care-mi plac, iar uneori, când sunt singur, le intonez. Apoi am plecat din sat şi am venit la oraş, unde am făcut  şcoală cu caracter ateu. Liceul şi facultatea aveau un caracter rigid, strict ştiinţific şi se evitau termenii religiei; era dominantă ideologia comunistă, nici nu se punea problema altfel. Atunci a început deruta.

Aveaţi în faţă două concepţii total diferite…

-Mama, experienţa, oamenii, mentalitatea omului simplu erau pentru Dumnezeu, iar ştiinţa era atee. Deci unde e adevărul? Şi atunci am început să-mi pun întrebarea dacă ştiinţa e singura care prezintă adevărul. Unde se face trecerea între neviu şi viu ? Dacă  e adevărat, cum spune ştiinţa, că  s-a plecat de la  structuri fizice – pământul care a fost un bulgăre de foc şi care apoi se răceşte etc– cum oare nişte pietre ajung să vorbească, să devină oameni ? Şi am început să studiez, să-mi pun problema , să găsesc care este momentul de trecere de la neviu la viu, de la anorganic la organic. Pentru asta a trebuit să citesc mult peste materia cuprinsă în programul pe care-l făcusem eu ca medic. Sigur ca da, nu puteam să-mi contrazic profesorii în facultate, la vremea aceea, era destul de periculos, deşi îmi dădeam seama de o serie de lucruri; erau lucruri care, cel puţin pentru  mintea mea, nu reprezentau adevăruri. Normal că nu îi contraziceam,  dar mi-am spus că în clipa în care voi termina facultatea, am să caut de unul singur răspuns la întrebarea care mă preocupa. Deci  această derută: există Dumnezeu sau nu există? Trebuia să rezolv dilema! Am ales medicina pentru faptul că, punându-mi întrebarea “ce sens are viaţa?”, mi-au venit următoarele răspunsuri:  Să te bucuri ca un copil! Dar crescând, copilul înţelege că viaţa nu aduce numai bucurii, ci şi necazuri. Să suferi! Mi-am spus: cui serveşte suferinţa? Nimănui! Atunci nu pot să răspund la întrebarea asta. Ce pot să fac cu viaţa? Să cunosc! Şi când voi ajunge la  maturitate, probabil prin cunoaştere, să încerc să răspund dacă pot să găsesc sensul vieţii sau nu. Şi atunci mi-am împărţit cunoaşterea şi mi-am făcut un program  exact  din clasa a XII-a,  pe care şi astăzi îl urmez… Am început cu literatura din liceu, pe urmă am parcurs istoria culturii, a civilizaţiilor, a religiilor, apoi filosofia: am început filozofia clasică, pe urmă m-am ocupat de filozofia orientală care păreau doi versanţi ai unui munte.

Şi toate aceste căutări v-au îndreptat spre Dumnezeu…

-Cam pe la 36 de ani, într-o seară, gândind şi punând întrebări, dintr-odată mi-am spus: nu există alt răspuns decât răspunsul religiei! Ca pomii să existe, ca viaţa să existe , trebuia să existe o  raţiune divină în cosmos. Deci Dumnezeu există!…Din clipa aia, de la 36 de ani, convingerea mea a fost că eu reprezint a miliarda sansă de a fi şi că pentru ca eu – miliardimea de sansă – să exist, cineva, o raţiune de dincolo de mine, a pledat pentru mine. De aceea eu sunt dator faţă de şansa de a mă naşte om şi nu frunză, nu câine sau orice altceva, astfel încât să ajung la cunoaştere prin cultură. Mi-am spus atunci că am datoria să spun ce-am înţeles din viaţa care mi-a fost dată. Şi-atunci m-am hotărât să scriu! Problema se punea cum să scrii: să spui că există Dumnezeu, imaginaţi-vă, nu putea  publica nimeni la vremea aia. Şi-atunci mi-a venit în minte metafora ”inteligenţa materiei”.  Cartea a avut un ecou extraordinar! Erau şi membrii de partid care o citeau şi mă întrebau: “Dumneata crezi că pietrele au inteligenţă?” “Nu,  domnule, e metaforă!” Dar dacă tipul era unul spiritualizat îi spuneam: “Da, domnule, are!” Erau două răspunsuri! Evident că nu puteam să fiu naiv, să mă duc în gura lupului, n-aveai nicio şansă să te prezinţi în felul ăsta!

Sursa: constiintaortodoxa.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. domnita uilean spune:

    Ai vea sa spui „citit-o”,nu-i asa Mr.Iulian Spc? Ce sa mai vorbim atunci de cunostinte de chimie!
    Se vede ca habar nu ai de ADN si de informatia genetica ce e inscrisa in molecula lui, Mr.Spc.
    Stiai ca informatia unui metru de helix ADN cuprinde atata informatie incat daca ar fi scrisa, nu ar incapea in cartile tuturor bibliotecilor din lume? Materia nu s-a putut aranja in acel fel de la sine.Evolutia a avut loc si are pentruca Divunul Creator a ingaduit-o.Asa am devenit diferiti unii de altii.Stiai ca genomul uman este 99.9 acelas pentru toti?Ramane sa impartim acel minuscul de 0,1 intre noi si sa devenim diferiti unii de altii.Si pe mine stiinta m-a calauzit si apropiat de Dumnezeul nostru a tuturor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *