Duhovnicul care primeşte cuvintele de la Dumnezeu

avva-iulian-prodromu

Despre moarte şi îndumnezeire cu avva Iulian

„În tot lucrul socoteşte-te ca având trebuinţă de învăţătură şi astfel vei fi găsit înţelept în toată viaţa ta.” (Sfântul Isaac Sirul) Citind odată cu nesaţiu cuvintele Sfântului Isaac m-am încredinţat dintr-o dată pentru care pricină mi-e atât de drag a cerceta pe avva Iulian şi a-l întreba despre gânduri. Şi socotesc că nu doar eu gândesc acestea, căci toţi cei care-l caută pe bătrânul duhovnic cred în vorbele sirianului: „Încredinţează cele ale tale mai degrabă celui simplu, ajuns la cercarea lucrurilor, decât înţeleptului al cărui cuvânt vine din cercetare, fără cercarea lucrurilor… Că cel care şi-a chivernisit mai întâi sieşi în chip sigur libertatea este vrednic de crezare că îi va învăţa mai apoi şi pe alţii cu meşteşug acelaşi lucru.”

Între puţinele lucruri pe care le-am învăţat, tot umblând printre monahii aghioriţi, este şi acela că tocmai atunci când eşti încredinţat că gândurile tale sunt dintre cele mai bune este bine să nu te încrezi în judecata ta, ci mai bine să ţi le mărturiseşti unui bătrân înţelepţit de rugăciune şi să iei adeverire de la unul ca acesta, ca să nu fi „alergat în zadar”.

Mai mult: avva Paladie spunea că „începutul îndepărtării de Dumnezeu este neînvăţarea (de la altul)” şi că „trebuie să căutăm a fi în preajma bărbaţilor cuvioşi mai mult decât am dori o fereastră luminoasă, pentru că astfel… punându-ne alăturea de dânşii, ne vom cunoaşte fie trândăvia, fie râvna”.

Şi încă: „Omul îl sfătuieşte pe aproapele său după cât ştie, însă Dumnezeu lucrează în cel ce ascultă după cât crede. Nu lepăda învăţătura, chiar de se întâmplă să fii înţelept foarte, pentru că ceea ce Dumnezeu ne rânduieşte e mai de folos decât înţelepciunea noastră.”

Avva Marcu spune că cei ce vor să se nevoiască şi să dobândească adevărata înţelepciune „să se sârguiască a petrece în preajma bătrânilor ce au cunoştinţă duhovnicească, sau măcar să-i întâlnească neîncetat”. Ca „să nu umble în întuneric” şi să se primejduiască de cursele potrivnicului, sau să cadă „între fiarele cele gândite”.

Şi tocmai pentru că diavolul este întotdeauna sprijinitor al grăirii deşarte şi vrăjmaş a toată învăţătura duhovnicească, am luat pildă de la părinţii din vechime – al căror dreptar era cercetarea bătrânilor – şi iarăşi m-am dus după sfat la avva Iulian, bătrânul drag din chinoviul Prodromului. Şi nefiind eu singur a grăit părintele la plural – căci ştia bătrânul că astfel cele spuse se făceau tuturor de folos şi în felul acesta fiecăruia „i se desluşeau în cunoştinţă cele ale sale”…

De-acuma… bătrânii trebuie să se gândească mai mult la moarte. Da’ nu numai vârstnicii, ci şi cei mai tineri. Căci spun părinţii cei de demult că „mai multe piei de miei găseşti decât de oi bătrâne”. Însă până la urmă, moartea nu este decât o „îngropare a păcatelor”.

Da, părinte. E bine să-şi aducă aminte omul de neînlăturarea morţii…

Erau şi nişte versuri… Tare „frumoase”: „La moarte de te-oi gândi, nu mai poţi păcătui.” Sau: „Taine mari noi trăim, dar la ele nu gândim.” Mare păcat că nu ne gândim la ele… Cum spune şi Sfântul Apostol Pavel la I Corinteni 3, 18: „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept.” Şi într-alt loc, tot la Corinteni: „Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?” (I Corinteni 1, 20) Şi aşa este. De aceea v-am spus că „taine mari noi trăim, dar la ele nu gândim”…

Şi Diadoh al Foticeii spunea că moartea este „mai degrabă pricină a vieţii adevărate”…

Da. Omul trebuie să-şi aducă aminte de-a pururea că a scăpa de moarte este cu neputinţă. Cum spune Sfântul Antonie cel Mare că „moartea de-o va avea omul în minte, viaţă este; iar neavând-o, moarte îi este”. Dar nu de moartea aceasta a trupului trebuie să ne temem noi, „ci de pierderea sufletului”.

De asta cred, părinte, că drepţii nu mor, ci doar trec la viaţa de veci. Căci „cel ce a trăit bine nu poate muri rău”, zice Fericitul Augustin.

Dar dacă Dumnezeu a voit să ne aducă la viaţă în lumea aceasta – dacă a vrut să fim, să existăm – apoi totuşi… înseamnă că aşteaptă ceva de la noi. S-o luăm cu începutul… V-am mai spus eu şi-altădată că noi toţi suntem rătăcitori pe lumea asta. Şi nu eu, ci Duhul Sfânt spune aceasta prin Apostolul Pavel, care le scria filipenilor că „cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos”. (Filipeni 3, 20) Deci dară locul nostru nu este aici, ci în ceruri. Şi la Evrei 11, 8 spune Apostolul: „Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat de a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge”. Deci prin credinţă a umblat Avraam pe pământ şi nu prin vedere.

Prin credinţă s-au făcut toate încă de la începuturi. Că scrie acolo despre toţi, cum că „prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă)”; „prin credinţă au trecut israeliţii Marea Roşie, ca pe uscat, pe care egiptenii, încercând şi ei s-o treacă, s-au înecat”; „prin credinţă, zidurile Ierihonului au căzut, după ce au fost înconjurate şapte zile”; „prin credinţă şi Sarra însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită”. Şi tot aşa şi despre proorocii „care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor”. „Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători.” (Evrei 11, 17, 29, 30, 11, 33, 13).

Dumnezeu vrea ca în lumea asta să facem şi noi ceva. Că noi nu putem să rătăcim degeaba pe aicea, prin lume, şaptezeci, optzeci de ani – poate chiar şi o sută. Căci gândiţi-vă oleacă la imensa veşnicie care ne aşteaptă – care n-are milioane de ani, nici miliarde, ci este… fără de sfârşit! De-asta spun – şi Sfântul Ioan Scărarul spune undeva – că „trupul e o bună slugă, dar un rău stăpân”.

Nu suntem omorâtori de trupuri – Doamne fereşte! Dar omul trebuie să-şi supuie trupul sufletului…

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”…

Şi se va duce trupul ăsta, carnea aceasta pe care o vedeţi astăzi… Pentru că zice Evanghelistul Ioan că „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic”. (Ioan 6, 63) Duhul este cel care dă viaţă! Trupul foloseşte doar atât cât să ajute duhul. Este doar ca o haină care îmbracă sufletul. Şi cuvintele pe care vi le spun eu acum sunt mai mult decât trupul meu…

„Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă”…

Şi când ne-om duce dincolo vom grăi gură către gură cu toţi sfinţii şi cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – să ne ajute Dumnezeu să se-ntâmple asta! – şi cu ceilalţi ai noştri, plecaţi dintre noi mai devreme. Dar… ce scrie la Luca 17, 21? Că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Şi-atunci gândesc şi eu ca Sfântul Apostol Pavel: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Corinteni 3, 16) Nu ştiţi? Trebuie să ştiţi! Trebuie să ştiţi că bunul Dumnezeu locuieşte în voi! Deci în viaţa aceasta Domnul poate locui în trupurile noastre… Eeh, dar de-acuma laşi trupul… şi te uiţi la dânsul – eşti conştient de dânsul; mai conştient ca acum – cum se duce în ţărână… Poţi chiar să-i şi spui: „Mulţumescu-ţi ţie, trupule, că m-ai ascultat în viaţă. De‑acum tu te du la putrejune, că eu mă duc la… Judecată. Şi ne-om întâlni iarăşi când va voi Domnul să ne cheme pe-amândoi la ziua cea din urmă…” La lucruri din acestea trebuie să ne gândim acuma, la bătrâneţe… La cât îi de scurtă viaţa asta pe lângă veşnicia care ni s-aşterne înainte.

Deci asta aşteaptă Dumnezeu de la noi, părinte: să ne îndumnezeim!

Păi ce scrie la Facerea 1, 26? „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră.” Şi mai departe scrie Sfânta Scriptură că „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”. (Facerea 2, 7) Ei, suflarea aceea a fost a Duhului Sfânt cu care i-a dat chipul. Chipul, nu şi asemănarea. Asemănarea trebuie să ţi-o câştigi. Şi cum poţi s-o dobândeşti? Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune că „Dumnezeu este iubire”. (I Ioan 4, 8: „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.”) Şi că „de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită. Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său”. (I Ioan 4, 12-13) Şi din Duhul Său numai dragoste poate să ne dea – că El este iubire şi această iubire o vrea în inimile noastre. Despre dragostea aceasta vom fi întrebaţi la Judecată şi asta este şi ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi!

Mulţi se roagă pentru sfinţia voastră, părinte! Şi pe net îl întreabă mereu de sănătatea Părintelui Iulian pe Laurenţiu Dumitru…

Eei, nu trebuie să se roage. Doară zice Mântuitorul că „fără Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15, 5) Doamne, dac-am deschis gura n-a fost de la mine aceasta. Şi să ştiţi de la mine că adevărul nu este al celui ce grăieşte, ci al lui Dumnezeu, când îl pune în gura celui ce grăieşte. De la mine nimic nu e. Dacă am spus un citat – din Scriptura lui Dumnezeu a fost acela. În faţa lui Dumnezeu şi cu mâna pe inimă o spun că… fără de El nu puteam face nimic.

I-aţi iubit pe oameni, părinte… De aceea vă şi iubesc oamenii atât de mult!

Oare nu toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”? Iar noi datori suntem să plinim porunca asta. Trebuie să ne silim să facem din Evanghelia scrisă una trăită, că numai aşa Îl vom afla pe Hristos…

Prodromou, la pomenirea Sfântului şi Dreptului Simeon Februarie 2015 (3 februarie 2015)

George Crasnean, Lumea Monahilor nr. 93, martie 2015

loading...
COPIAȚI FRAGMENTUL DE COD

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *