Dumnezeu nu are nevoie de cip pentru a şti unde ne aflăm



Microcipuri

Discuţia despre paşapoartele cu cip nu a reuşit niciodată să fie teologică. Pentru că nu este o problemă teologică. Ghiciturile despre esenţa numărului satanic nu pot lua locul certitudinii, cu neputinţă de pus în cuvinte, a luminii dumnezeieşti. Şi nu trebuie amestecate aceste două aspecte ale cunoaşterii creştine: discuţiile despre Dumnezeu şi discuţiile despre satana. Deşi ele fac parte, în proporţii diferite, din viaţa noastră.

Desigur, un cip nu este un diavol. Totuşi, nimeni nu mă va contrazice dacă voi spune că cipul nu este altceva decît rodul dorinţei demonice de a stăpîni pe celălalt. Dumnezeu nu are nevoie de cip pentru a şti unde ne aflăm, ce tranzacţii facem şi cu cine intrăm în relaţie. Veţi spune că este o invenţie omenească. Sigur, dar al cărei categorii de oameni? Al oamenilor răi, căci cei buni se sfiesc să citească scrisorile străine. Obligativitatea cipurilor este o înjosire a persoanei, deoarece propune o relaţie care nu se mai bazează pe respect şi încredere. A încuraja acest tip de relaţie, după ce generaţii de mucenici au însuflat în noi duhul dragostei şi al toleranţei, este nedrept înaintea lui Hristos şi un grav păcat împotriva aproapelui.

Sînt mulţi oamenii în întreaga lume care au protestat împotriva introducerii cipurilor. Motivele lor nu au fost întotdeauna bazate pe analogia dintre cip şi cifra fiarei pomenită în Apocalipsă. În orice caz, fiecare din ei ştia că a-l urmări pe celălalt înseamnă a nu-l iubi, ba chiar înseamnă a-l robi. Răspunsul care se cuvine dat, în primul rînd, este acela dacă e bine să-i lăsăm pe nişte străini să ne urmărească pas cu pas? E bine să ne facem trădători ai fraţilor noştri, lăsînd acest popor în mîinile unor străini, fără nici o luptă?

Dacă este să gîndim în numele unei singure persoane, cipul nu e un pericol, dar dacă trebuie să gîndim la nivelul unui grup, atunci pericolul este evident. Personal, aş putea arunca cipul în faţa diavolului, dar nu voi putea la fel de uşor să refac un grup risipit de urmăritorii care arată atîta interes şi atîta grabă în a şti totul despre noi. Rămîne întrebarea: facem ceva pentru păstrarea adunării, a Bisericii sau ne mîntuim singuri, dacă ne vom mîntui.

Atunci cînd nu va mai exista nici o posibilitate de împotrivire sistemului, cînd foamea şi bolile ne vor doborî, iar singura modalitate de a plăti şi de a ne deplasa va fi cipul, risipirea adunării creştine se va face într-un timp record şi într-o proporţie pe care nu a atins-o nici o prigoană în decursul întregii istorii. Şi încă ceva, de acum nu vor mai exista mucenici privind la care poporul să se aprindă de rîvnă, căci adevăraţii mucenici vor muri în mizerie, izolaţi şi poate chiar expulzaţi de restul adunării, ştiuţi doar de Dumnezeu. Dacă Sfîntul Vasile cel Mare se ruga să nu prindă vremurile sfîrşitului, de teamă că nu le va putea face faţă, nu ştiu ce vom face noi.

Lupta pornită acum în Romînia nu este împotriva pecetluirii, căci unul Dumnezeu ştie ce a vrut să spună Sfîntul Ioan în Apocalipsă, dar este o luptă de apărare a adunării creştine. Biserica trebuie păstrată compactă şi cît mai mare, aşa cum am moştenit-o, căci pentru fiecare om botezat din această ţară cineva, pe care nici nu-l ştim, şi-a vărsat sîngele. Mai întîi de toate a fost vărsat sîngele scump al lui Hristos.

Nu cred că e momentul teologhisirilor, ci al unei rezistenţe normale în faţa unui fenomen normal. Normal din punctul de vedere al anormalităţii generale în care ne aflăm.

Ieromonah Savatie (Baştovoi)



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *