Este dansul un păcat? – Maica Siluana vă răspunde



maica_siluana (1)

Interviu

Ramona Bădescu: Oare a râs vreodată Iisus? A spus El vreo glumă, a avut simţul umorului, a dansat El? A făcut lucruri cu totul „nefolositoare” ca acestea? De ce Iisus nu vorbeşte niciodată despre râs, despre dans? Poate pentru că aceste lucruri sunt absolut normale, de la sine înţelese?

Maica Siluana: Frumoasă întrebare. Haideţi să ne gândim de ce a venit Mântuitorul, de ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, de ce S-a făcut Dumnezeu om? El n-a venit cu o listă de probleme pe care să le rezolve sau să le îndrepte pe pământ. N-a venit cu o listă de păcate să ne spună: astea sunt, astea nu, ci a venit ca să refacă legătura omului cu Dumnezeu, să-l facă iarăşi pe om „suflet viu”! Omul se rupsese de Dumnezeu şi firea aceasta – trupul şi sufletul omului – nu mai era capabilă să primească energia necreată, harul lui Dumnezeu, cu care noi suntem oameni în sensul adevărat al cuvântului. Fără energia aceasta de la Dumnezeu noi nu suntem oameni. Puterile sufletului nostru şi ale trupului nostru sunt nişte energii care sunt făcute de Dumnezeu ca să primească o putere străină lor şi să conlucreze cu ea. Puterea mea este făcută de la început să aibă în ea puterea lui Dumnezeu. Neamestecată. Dar nedespărţită. Împreună. Puterea lui Dumnezeu cu puterea omului. Aşa ne-a făcut. Ne-a făcut şi a suflat suflare de viaţă. Această suflare a intrat în mine şi eu trăiesc, sunt în ea, în vibraţia ei. Dansez în ea, dacă vreţi. Cineva dădea un exemplu plastic despre cum este suflarea lui Dumnezeu faţă de fiinţa mea: este cam cum ar fi vântul cu o frunză care zboară. Vântul face ca frunza să zboare, dar nu intră în frunză. Fără vânt, frunza este o frunză care cade. În vânt, frunza este o frunză care zboară, care dansează, nu?

R.B.: Da.

M.S.: Aşa ne-a făcut Dumnezeu. Omul, când n-a mai făcut ce l-a învăţat Dumnezeu să facă şi ce i-a zis că e bine pentru el, a murit, a căzut, n-a mai dansat cu Dumnezeu! Dumnezeu l-a dăruit pe om cu libertate şi l-a învăţat, prin poruncă, ce e bine, ascultarea de Dumnezeu, şi ce e rău, neascultarea de Dumnezeu. Dar i-a respectat libertatea de a alege, insistând să-l înveţe ca pe un copil, că în funcţie de alegerea lui va trăi sau va muri. Şi când omul a ales să calce porunca, a murit. Adică s-a desprins, s-a tăiat de această energie a lui Dumnezeu şi arată cam cum arată un frigider care nu mai e în priză. Un frigider scos din priză are tot ce-i trebuie ca să-şi împlinească rostul: are freon, are instalaţia necesară, are sertare, are izolare termică, la început are şi ceva gheaţă, dar, încet-încet, se dezgheaţă, curge, rugineşte şi nu mai e bun decât să pui cloşca în el…

R.B.: Să înţeleg că fără Dumnezeu suntem deconectaţi?

M.S.: Exact, deconectaţi. Şi, până la „plinirea vremii”, omul a tot văzut cât de greu este fără Dumnezeu, cât de rău e să fii tu dumnezeu… Că omul căzut, şi noi toţi asta vrem, să fim dumnezei fără Dumnezeu: „eu am dreptate”, „eu hotărăsc”, „eu pot”… Şi pot şi pot, până într-o zi când nu mai pot… Vreau, vreau, dar într-o zi nu mai vreau. Nu că nu mă lasă alţii, dar nu mai vreau eu. Ei, cine e acesta care acum poate, acum nu mai poate, acum vrea, acum nu mai vrea! Ce fel de dumnezeu sunt eu, acesta? Pentru că sunt un dumnezeu, iată, pe care îl doare burta. Poţi să te rogi, să te închini unui dumnezeu care are crampe intestinale? Nu poţi. Şi aşa ne dăm seama, încet-încet, descoperim, că nu suntem dumnezei. Suntem minunaţi, dar ne lipseşte ceva. Şi acest ceva ce ne lipseşte ne doare. Tânjim după acest ceva şi-l căutăm… În votcă, în avere, în dans, în plăcerile pământeşti şi nu-l găsim pentru că nu este. Nu este. Ce ne lipseşte este Dumnezeu. Dar iată, Dumnezeu a venit, e cu noi, S-a făcut om şi a zis: „Veniţi la Mine voi, toţi cei osteniţi şi Eu vă voi odihni pe voi!”. Un om odihnit este un om întreg, întregit, un om care s-a întors la Dumnezeu şi Dumnezeu şi-a făcut sălaş în el. Acum totul e altfel. Acum mănâncă aşa, ca un om cu Dumnezeu în el, bea ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el, iubeşte ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el, se bucură de viaţă ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el. Şi atunci şi dansul lui e iarăşi dans…

Eu n-aş pune întrebarea dacă a râs, sau a dansat Mântuitorul. Ia să ne gândim! Când dansează omul? Când simte el nevoia să danseze? Dacă eu, de exemplu, primesc ascultare să merg la cineva la spital, la cineva grav bolnav, aflat pe patul morţii, ce voi face acolo, la căpătâiul lui? Voi râde şi voi dansa? Iar dacă n-o fac, nimeni n-o să se mire că „asta nu râde şi nu dansează”… Cum să râzi şi să dansezi la căpătâiul unui muribund? Cum era să râdă minunea asta de Om, Care e Mântuitorul, Dumnezeu făcut Om, când noi eram pe moarte? Când noi eram striviţi sub păcat? Când noi eram chinuiţi de orbirile şi de bolile şi de putreziciunile firii noastre căzute? Iată de ce nu a râs şi nu a dansat şi nu a vorbit despre asta.

Dar, să luam aminte unde ne cheamă El pe noi? Zice: „Veniţi la nunta fiului de împărat”. Ce credeţi că aşteptă să facem acolo la această nuntă? Să plângem şi să jelim? Ce a făcut tatăl din pilda Fiului risipitor, când acesta s-a întors acasă? A făcut petrecere. Şi fiul cel mare, când a venit din ţarină, ce-a auzit? Cântec şi dans! Suntem făcuţi pentru bucurie şi bucuria se manifestă şi prin cântare şi dans. Dar, pentru asta trebuie să fii plin de bucuria cea sfântă, de bucuria lui Dumnezeu Care te-a aşteptat cu suspin când te tăvăleai în noroiul din cocina porcilor. Or, am văzut că bucuria nu vine nici de la mâncare, nici de la succesul în viaţă… aia e o satisfacţie de moment care se desface, se duce. Ci bucuria vine de la Dumnezeu. Vine de la împli­nirea aceea pe care ţi-o dă lucrul bine făcut, pe care îl arăţi Celui Bun cu mulţumire pentru darul de a-l fi putut face… Şi zice Dumnezeu: „Bine, slugă bună, intră în bucuria Mea.”. Atunci dansezi.

R.B.: Există mai multe dansuri… îmi vin acum în minte dansul păcătos al Salomeei, când a dansat în faţa lui Irod sau dansul lui Isaia, pe care îl regăsim şi în slujba Sfintei Cununii.

M.S.: Şi la Cununie, şi la Botez, şi la Hirotonie… peste tot se dansează: „Isaia, dănţuieşte…”. De bucurie, pentru că iată, am primit bucuria lui Dumnezeu pentru a mă bucura de căsnicia mea, de familia mea, de hirotonia mea, de viaţa mea în Hristos, de Botez. Dar tot atunci cântăm şi troparul Sfinţilor Martiri. De ce? Pentru că noi suntem pe pământ, unde viaţa este încă dureroasă; atâta timp cât mai sunt oameni care aleg liber păcatul, mai există moarte, există durere şi atunci cine poate să danseze şi să râdă necontenit când fratele lui moare în spital, când fratele lui moare în puşcărie, când fratele lui, omul, se zvârcoleşte în patimi şi în păcate?

R.B.: Aşa este, dansul se asociază cu bucuria, cu veselia.

M.S.: Dansul Salomeei este ca orice putere a sufletului căzută. Ea e căzută, e bolnavă, nu mai poate să facă nimic, sau e căzută în sensul că a intrat sub puterea celui rău şi în loc să facă binele, face răul. Salomeea a dansat pentru că aşa i-a cerut mama ei care a fost împinsă de o patimă ucigătoare, de ura împotriva Sfântului Ioan Botezătorul. Ea dorea să obţină ceva. Când dansez ca să-mi manifest bucuria de a fi, e un dans nepătimaş… Asta se poate întâmpla oricui. Dacă ai o bucurie, dacă ai luat un examen, dacă ai izbutit într-o treabă, îţi tresaltă sufletul de bucurie pentru lucrul acela şi trupul tresaltă odată cu sufletul. Participă împreună la bucurie. Dacă mă duc la o nuntă şi acolo se dansează – şi se ceartă bieţii oameni: cei mai credincioşi nu vor cu lăutari, cei mai puţini duşi la biserică vor cu lăutari…

R.B.: Neapărat, da, că nu mai e nuntă fără lăutari…

M.S.: Ei, aici e altă problemă. Dar să ne întoarcem: nu dansul este păcătos, ci forţa care mă împinge poate fi păcatul. Ce mă mişcă spre dans? Dragostea, bucuria? Atunci el va fi totdeauna binefăcător. Dacă mă împinge ura, invidia, pofta, dorinţa de a cuceri, dorinţa de a mă desfrâna, dorinţa de a mă da în spectacol, va fi păcat pentru că slujeşte un gând păcătos, o pornire păcătoasă. Dacă sunt credincios şi fac nuntă cu lăutari, pentru că altfel ar muri de inimă şi mama şi tata…

R.B.: Şi toate neamurile!

M.S.: …atunci, cu binecuvântarea părintelui duhovnic, cu pogorământul care se face în asemenea situaţii, da, vom dansa, dar am şi eu o rugăminte: nu punem muzică din asta, nu punem cu pornografie, nu punem cu… şi în felul acesta oamenii pot comunica şi îşi pot face unii altora daruri.

R.B.: Ceea ce spuneţi despre bucurie şi dans, îmi aminteşte de un film, din 2004 cred, Shell We Dance, cu Richard Gere în rolul principal. Era vorba despre un bărbat căsătorit de mult timp, care intrase într-o rutină şi, la un moment dat, încearcă să iasă din această rutină prin dans. Problema e că el se îndrăgosteşte de profesoara de dans… Dar filmul se termină „bine”, într-un fel moralizator: soţul se reîntoarce la soţie, redescoperind însă bucuria de a trăi, de a se descătuşa. Revenim, iată, la această bucurie la care suntem chemaţi, după cum subliniaţi.

M.S.: E o înţelepciune a firii pe care ar trebui s-o redescoperim. Noi, din cauza grijilor şi a dorinţelor prea multe, să avem, să părem… Mai ales să părem! Că mulţi nu se mai îngrijesc să aibă ce le trebuie pentru a trăi, ci să pară într-un anume fel. Să-şi joace bine rolurile, nu să fie. Să astupe toate, să-şi pună o mască adecvată. Din cauza asta suntem tot timpul foarte încordaţi şi înţepeniţi. Şi din cauza asta ne doare spatele, mai ales în zona cervicală (la ceafă) de aici, unde suntem noi mai încăpăţânaţi şi, nu mai circulă puterea vieţii prin noi liber. Pentru că trupul nostru este un ansamblu minunat şi complicat de mişcări; de la cele mai vizibile până la cele mai subtile, care nu se observă decât cu microscoape extrem de fine. De fapt, trupul nostru, viaţa noastră, este un dans, o orchestră, o muzică şi un dans minunat. Totul se mişcă, totul vibrează. Fiecare gând al meu stârneşte milioane şi milioane de vibraţii ordonate, armonioase, imnul vieţii. Dacă sunt dezordonate atunci vor fi vibraţii care mă descompun, care mă lovesc, care mă ucid. Şi, dacă umblăm înţepeniţi, încordaţi, din cauza problemelor şi a necazurilor noastre şi a patimilor noastre nu mai circulă viaţa liberă pe acolo. Şi atunci e nevoie să te deznozi. Un dans frumos, privirea unui dans, un dans clasic, un balet, un patinaj, sunt bine­venite pentru cei care trăiesc în lume şi care nu s-au dedi­cat plânsului pentru păcatele oamenilor, în pustie, şi care au viaţa rânduită altfel decât călugărul. Care e rânduiala omului din lume? Plânge când are motiv să plângă, plânge pentru cel drag. Nimeni nu va dansa când îi moare cineva în familie, nimeni nu dansează când e bolnav.

R.B.: Dimpotrivă, are nevoie de o perioadă de linişte.

M.S.: Sigur. Şi atunci îşi aminteşte de necazuri, îşi aminteşte de păcate, se mai scutură, se mai duce se mai spovedeşte, apoi vine iar o perioadă mai liniştită, în care poate să meargă la nuntă, poate să meargă la o aniversare, poate să sărbătorească o onomastică, poate să se ducă să danseze, dacă are 18, 20, 21 de ani. Dar, unde se duce, cu cine se duce, ce face acolo?

R.B.: Aici e o problemă pentru că există mai multe tipuri de dans cum deja aţi menţionat. Există dansul care intră în sfera culturii – baletul, dansul sportiv, patinaj artistic şi aşa mai departe, şi care are o funcţie clar este­tică; deşi, după unii, şi aici sunt probleme, pentru că balerinele au o anumită ţinută, care nu e tocmai decentă…

M.S.: Depinde de ţinuta lăuntrică. Eu îmi aduc aminte, din tinereţile mele, când mergeam la spectacole de balet, erau dansatori şi dansatoare, care, deşi păreau dezbrăcaţi din cauza costumelor, erau de o frumuseţe impecabilă. Nu aveau nimic vulgar, darămite obscen…

R.B.: Exact, nimeni nu se gândeşte la păcat…

M.S.: Frumuseţea trupului omenesc este desăvârşită, pentru că e gândit şi făcut de Dumnezeu. Ceea ce îl face urât este vulgaritatea, gândurile şi patimile, pornirea urâtă, exhibiţionismul, poziţiile indecente, anumite mişcări făcu­te într-un anumit fel, cu anumite porţiuni ale trupului şi cu intenţii anumite, acestea fac ca trupul să pară urât. Dar trupul e frumos. Este foarte frumos şi el are rânduiala lui, când şi cum poate fi văzut şi când şi cum nu poate fi văzut, când şi în ce fel. Oricine poate să spună pe o plajă: „uite ce fată frumoasă”, chiar dacă e foarte sumar îmbrăcată. Dar cred că ieşind îmbrăcată aşa pe stradă sau la examen, nu se mai vede frumuseţea fetei…

R.B.: Exact, deja se ajunge la exagerări la un moment dat. În capul, mai ales al tinerilor, se creează o confuzie între ţinuta de scenă, să zicem, a unei vedete şi modul cum te duci la şcoală. Vrem să copiem…

M.S.: Noi să nu uităm că suntem chemaţi în această viaţă să ne trăim viaţa ca dar al lui Dumnezeu, în mod creator şi responsabil, cât mai frumos posibil, în toate rolurile mele. Nu? Dacă eu sunt directoare şi mămică şi vecina cuiva, şi fiica părinţilor mei de la ţară, eu mă voi îmbrăca adecvat în fiecare situaţie. Dacă mă duc cu copilul afară n-o să mă îmbrac aşa cum mă îmbrac când mă duc la o întâlnire cu partenerii mei de afaceri. Dacă mă duc la mama la ţară şi mă duc s-o ajut să pună ceapă sau să sape roşiile în grădină, n-am să-mi pun costumul şi geanta diplomat, nu?

R.B.: Mai sunt şi astfel de cazuri…

M.S.: …pentru că or să se „sperie” cartofii când mă văd! Aşadar, în mod firesc ne schimbăm postura, atitu­dinea şi ţinuta în funcţie de rolul pe care îl avem, în funcţie de lucrarea pe care o facem. Insist, dacă trebuie să mă duc la plajă, nu-mi pun costum şi cravată, ci mă voi îmbrăca adecvat pentru locul acela. Cu decenţa care ţine de epocă. Acum cincizeci de ani într-un fel arăta…

R.B.: …costumul de baie…

M.S.: …în care se făcea plajă şi într-un fel arată acum. Şi totuşi, cât de decadentă ar fi moda, observaţi că în orice caz pot alege o atitudine, o poziţie decentă sau una inde­centă. Chiar dacă hainele sunt aproape la fel de sumare, să zicem, poziţia lăuntrică, respectarea locului şi a ritmului aceluia care se impune în activitatea respectivă, face ca omul să fie şi să pară decent sau indecent. Este ceea ce se transmite dinăuntru.

Aş face acum o precizare, pentru cei care se chinuiesc întrebându-se: e păcat sau nu e păcat, să râd sau să nu râd, să dansez sau să nu dansez, să alerg sau să mă opresc, să mă îmbrobodesc sau să nu mă îmbrobodesc? Sfântul Siluan are un cuvânt: deosebeşti un lucru, un fapt, dacă e păcat sau nu, după dispoziţia pe care o ai să te rogi în timp ce-l faci. Dacă în timp ce faci ceva te rogi, nu e păcat. Dacă poţi zice: „Doamne, slavă Ţie, că uite, dansez, uite, mănânc, uite, dorm, uite, învăţ!” şi dacă după ce ai terminat zici: „Doamne, Îţi mulţumesc!”, nu e păcat. Imposibil să faci un lucru care e păcat cu gândul la Dumnezeu, dându-I slavă. Încearcă să aprinzi o ţigară, să tragi şi să zici: „Doamne, Salvă Ţie, Îţi mulţumesc pentru viaţă!”. Nu poţi. Uiţi automat, Îl uiţi pe Dumnezeu, uiţi de toate, te lipeşti acolo de plăcerea aceea. După aceea, poţi să zici: „Doamne, iartă-mă, că n-am putut!”. Nu? Aceasta să cunoaştem că rugându-se, măcar după păcat, omul se apropie de Dumnezeu mărturisindu-şi neputinţa şi dobân­deşte putere să fugă de păcat pe viitor. „Doamne, iartă-mă! N-am putut, m-am dus şi eu la petrecerea aceea sau la aniversarea colegei mele, am vrut să stau serioasă, dar nu am putut, până la urmă am dansat şi am râs şi l-am lăsat pe cutare să pună mâna…”. Aceasta e o alunecare în ale firii căzute, alunecare în uşurătatea şi frivolitatea lumii acesteia, urmată imdeiat de o întoarcere cu demnitate la Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă, am râs tare, oi fi smintit pe cineva.”. Altfel râsul este o lucrare sănătoasă a trupului. Trupul îşi manifestă prin el veselia. Dar, depinde, dacă e plin de vulgaritate, dacă e plin de răutate, dacă este ironic, dacă e batjocoritor… poţi să ucizi cu râsul. Un suflet supă­rat, întristat, dacă râde cineva de el, poate să intre în deznădejde şi să se sinucidă…

R.B.: Aşa că, fiecare, din sensul pe care îl dă acţiunii respective, poate să-şi dea seama dacă este păcat sau nu.

M.S.: Exact, da! Şi alergăm mereu şi mereu cu gândul la Dumnezeu: Doamne, Doamne! Atunci Dumnezeu ne reglează, ca să zicem aşa, ne aduce în limitele decenţei, în limitele existenţei cu sens şi cu rost, singura care ne aduce bucurie. Şi nu ne lasă să alunecăm aşa cum suntem noi capabili, să alunecăm prin firea noastră slabă, sau cum suntem gata să cădem în ispită prin ispititorul, care tot timpul stă cu gura căscată să ne înghită, să ne-nghită prin ceva, să ne facă să spunem o prostie, numai să ne înghită.

R.B.: Mai există două feluri de dans la care aş vrea să ne referim: la discotecă şi la horă. Eu văd un paralelism între cele două şi aş vrea să aprofundăm acest aspect.

M.S.: Un paralelism?

R.B.: Da, pentru că discoteca, cred eu, este un fel de înlocuitor al horei. Noi ştim foarte bine că la horă nu mai era numai distracţie, ci şi un loc şi o posibilitate moment în care tinerii îşi alegeau viitorii soţi. Dar totul se întâmpla sub supravegherea părinţilor, a bunicilor. În sfârşit, nu întotdeauna căsătoriile se bazau pe iubire, se făceau şi acele legături din interes…

M.S.: Sau nu se bazau pe iubire aşa cum o înţelegem noi, pe îndrăgostire.

R.B.: Pe sentimente, să zicem.

M.S.: Altminteri, să ştiţi, oamenii erau asemenea cres­cuţi şi educaţi încât nu-şi permiteau, puţini îşi permiteau să se îndrăgostească sau să se gândească la asta. Ei aşteptau cu răbdare, sau nerăbdare, să-şi cunoască alesul sau aleasa, şi să-l iubească sau s-o iubească, pe cel sau pe cea pe care i-l sau i-o dăruia Dumnezeu.

R.B.: Mă refer la acele cazuri când căsătoriile se făceau strict pe baze financiare, materiale, avere…

M.S.: Da, erau pe interese. Şi atunci erau şi oameni căzuţi şi pătimaşi de avere, dar şi atunci erau familii care se căsătoreau, se curtau familiile una pe alta şi copiii ştiau aproape de când erau mici că „eu am să mă mărit cu unul de-a lui cutare…”. Pentru că erau din aceeaşi sferă, erau oameni gospodari, erau oameni harnici. Şi puteau să se întâlnească, atunci când rânduia familia, să se întâlnească şi să se placă.

R.B.: Da, şi atunci nu-şi punea nimeni problema că hora ar fi un păcat. Dacă ne întoarcem, revenim în actualitate, la discotecă se pun foarte multe probleme, vizavi de ce se întâmplă acolo, cum se întâmplă… tinerii sunt singuri…

M.S.: Da… de curând am primit pe siteul meu de pe internet, unde, cu mila lui Dumnezeu, am discuţii cu mulţi tineri, un mesaj de la o studentă care a citit undeva, un cuvânt al unui Părinte, care anatemiza (blestema) pe cei care dansează la horă şi la sârbă… Mi-e greu să cred asta. Doar dacă se referea la călugări… Altfel ar fi ca şi când ai anatemiza un popor întreg.

Eu cred că un popor creştin, cum a fost şi poporul român, avea dansurile lui populare care aveau rânduiala lor, nu dată, dar păzită de Sfânta Biserică. Şi hora şi sârba aveau rânduiala lor. Că cine se ducea la horă? Nici atunci nu se duceau călugării la horă. Dacă un călugăr pleacă din mănăstire să danseze o sârbă undeva, sigur că aceasta este un păcat. De ce? Pentru că el a făgăduit lui Dumnezeu că dansează altfel. Şi noi dansăm, ştiţi…?

R.B.: Nu ştiu…

M.S.: N-aţi văzut dansul călugărilor?

R.B.: Nu ştiam, e o surpriză…

M.S.: Da… păi, mătăniile şi închinăciunile ce sunt, dacă nu dans? Şi ce dans minunat! Se exprimă prin el toată bucuria de a fi viu şi în armonie cu darul vieţii în Hristos…

R.B.: Unii o iau ca pe o gimnastică. De fapt, mie chiar mi s-a întâmplat…

M.S.: Nuuu, gimnastica e când faci mişcare de unul singur şi de dragul mişcării… Dar când dansezi eşti cu cineva, iar în mătănii şi închinăciuni dansezi cu Dumnezeu. Când zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!” şi faci închinăciunea sau metania, dansezi cu Dumnezeu. Şi îngerul se bucură.

R.B.: Aşa este. Dar fetiţa mea când m-a văzut pe mine făcând mătănii, a început şi ea să imite şi la un moment dat, bineînţeles că m-am oprit, pentru că îmi venea să râd… o făcea exact ca pe o gimnastică. I-am explicat şi cred că acum dansăm împreună…

M.S.: Dansaţi împreună! Aşa se începe, printr-o imitaţie, urmând un model. Copilaşii noştri care vin la slujbe la mănăstire, când fac închinăciuni, sunt caraghioşi, lumea râde, dar cu multă duioşie… Aşa învaţă, imitându-şi modelul. Nu să faci cu el gimnastică, să-i spui: stânga, dreapta, fruntea jos… Mai facem şi aşa, de exemplu la Penitenciar, când învăţăm pe cineva să facă mătănii, trebuie să îi arătăm, să le explicăm mişcările…

Să ne întoarcem la horă. Şi acolo păcatul era, sau este păcat. Dacă intenţia cu care se apropie tinerii unul de celălalt este pofta trupului şi prelungirea acestei pofte cu intenţia de a o satisface în imaginar sau cu fapta, e păcat. Aici aş vrea să răspund cuiva care întreba: „De ce este pofta trupului păcat? Şi dacă este, înseamnă că toţi oame­nii ar trebui să intre în iad, pentru că nu există bărbat sănă­tos trupeşte care să nu poftească o femeie când o vede.”. Şi mă voi folosi de cuvântul Mântuitorului Care nu spune că ai săvârşit păcat cu cineva când ai poftit-o pur şi simplu.

R.B.: Că doar ţi-a plăcut.

M.S.: Ci, când ai poftit-o în inima ta. Pofta nevinovată a trupului e înfiorarea firii. Trupul e înzestrat cu această putere de a sesiza frumuseţea şi de a reacţiona la asta. Dar omul, ca persoană dăruit cu libertate şi responsabilitate, are puterea de a trăi această poftă fără a o primi în inima lui, fără a o împlini cumva în centrul fiinţei sale care este inima. Acolo el pofteşte Bucuria sfantă, Viaţa veşnică, iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. El poate spune în faţa fiorului firii: „Da, e frumoasă şi atrăgătoare, dar eu am poruncă s-o privesc în mod curat. Nu este soţia mea, nu este femeia mea şi eu nu vreau să ascult acest impuls. Da, acest impuls este în mine, sunt normal, sunt sănătos, sunt tânăr, sunt viu, dar eu sunt mai mult decât acesta.”. Aşadar, poftirea în inimă este însoţirea poftei cu gândul răutăţii, cu pornirea… Dacă la horă sau la dans gândurile şi gesturile erau scăpate din frâul rânduielii şi duse mai departe, atunci era şi urma păcatul. Doar am citit şi noi cărţi, am auzit, se duceau aceştia „la margine”, la marginea satului, se întâlneau noaptea şi desigur, cădeau în păcat.

Dar nu hora era pricina. Această horă din sat nu era păzită numai de mama şi de bunica…

R.B.: Ci de toată comunitatea.

M.S.: Şi toată comunitatea şi era păzită de îngerul păzitor al fiecăruia şi de Dumnezeu, pentru că aceşti tineri se duceau la Biserică, se spovedeau, nu erau la che­remul pornirilor ucigaşe ale patimilor… Îi ajuta „valul” comunităţii care trăia cu frica lui Dumnezeu. Cine, dintr-o comuni­tate tradiţională, dintr-un sat, putea să nu fie botezat, pu­tea să nu se spove­dească şi să nu se împărtăşească? Te arăta satul cu degetul: „A, nu s-a împărtăşit, înseamnă că…” şi imediat îl arăta şi-l individualiza că e… şi te ducea chiar ea, comunitatea, adică Biserica, te ducea la Biserică! De fapt, Biserica te păzea la horă, ea te ducea la nuntă, ea îţi boteza copiii, ea te îngropa după sfânta rânduială… Desigur, şi acolo era libertate, şi acolo puteai să alegi păcatul. Cum spuneam, şi acolo puteai să fugi noaptea de acasă, să te duci în lanul de porumb şi să nu chemi satul după tine… Dar, spre deosebire de ce te aşteaptă când mergi în discotecă, atunci îţi asumai nişte riscuri pe care le cunoşteai bine. Nu prea puteai să spui că „n-ai ştiut” şi că „aşa face toată lumea”! Discoteca este, cum minunat spuneţi, decăderea horei care nu ese decât unul din semnele văzute ale decăderii comunităţii creştine, ale decăderii familiei noastre. Părinţii nu mai sunt împreună cu copiii lor…

R.B.: Ba chiar nu sunt doriţi, sunt trimişi acasă, aici sunt tinerii…

M.S.: …se stinge lumina… Să citiţi cartea părintelui Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, ca să vedeţi, cu ochii unui părinte, ce înseamnă de fapt discoteca. Pentru că tinerii prinşi în întunericul acela nu percep adevărul, nu percep total.

R.B.: Aşa este.

M.S.: Apoi, acolo nici nu se mai dansează, maică! Dansul are nişte reguli, nişte paşi. Acolo se ţopăie după un ritm care nici măcar nu e ritm, dar, e forma cea mai decăzută a nevoii omului de a-şi exprima simţămintele. Şi dacă aceşti copii au în ei bucuria de a fi şi şi-o exprimă aşa, binecuvântează, Doamne, bucuria lor! Dar dacă ei îşi strigă astfel durerea, dacă e un strigăt de singurătate, dacă e un strigăt „pe mine nu mă iubeşte nimeni, pe mine nu mă invită nimeni la dans…”, atunci ar trebui să auzim aceste strigăte şi să facem ceva! Atunci trebuie să ne rugăm, să facem ceva să schimbăm mentalitatea, să spargem zidul de nepăsare dintre noi şi discotecile de lângă casa noastră, dintre noi şi strigătele de durere şi singurătate ale copiilor noştri!

R.B.: În concluzie, problema nu este dacă dansul e un păcat sau nu, important este cu ce investim acest gest. E normal să dansăm, e normal să ne bucurăm…

M.S.: Totul e normal atunci când noi suntem normali. Noi să căutăm normalitatea. Eu sunt normal atunci când Îl am pe Dumnezeu ca normă în mine. Dacă nu-L am pe Dumnezeu în mine, în gândurile mele, în toate puterile mele, în dorinţele mele, nu sunt încă normal. Sunt încă anormal. Numai când voi fi cu Dumnezeu şi în Sfânta lui rânduială voi şti şi cum să dansez, şi cât să râd, şi ce să mănânc, şi cum să mănânc…

R.B.: Exact, e un reper de care avem nevoie… un reper pe care îl vom avea în orice vom face. Nu ne vom mai întreba la fiecare gest, asta este, asta nu este păcat? Ci pur şi simplu vom simţi dacă ceva Îi este plăcut lui Dumnezeu sau nu-I este.

M.S.: Asta este. Şi voi simţi păcatul şi-l voi lepăda, îl voi spovedi şi voi fi dezlegat de el.

Şi, mai mult decât atât, cel care nu face păcatul dansând, dacă Îl are pe Dumnezeu nu mai face nici păcatul de a judeca, că „ia te uită la ăsta ce face!”, pentru că atunci când judeci pe cineva că dansează, de fapt îţi proiectezi invidia. Că dacă ai simţi că acela o face din păcat, ai avea sentimentul firesc de milă: „Doamne, scapă-l!”. Dacă vezi un om sub tramvai, nu-l judeci, nu zici: „Ia, uite la ăla, s-a băgat sub tramvai! Nu i-e ruşine!”. Nu? Nu judeci: „ce prost e”, ci repede sari şi zici: „Săriţi, să-l scăpăm, poate n-a murit!”. Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi în faţa unui tânăr care face sau ni se pare că face un păcat: „Doamne, scapă-l, Doamne nu-l lăsa!”. Doare! Şi când mă ceartă pe mine, mă bârfeşte cineva, mă judecă, trebuie să am două mişcări ale sufletului. Una: „Oare, ce spune?, Aşa o fi? Am ceva de învăţat din asta?” Şi a doua mişcare a sufletului să fie aceasta: „Doamne, nu-i socoti aceasta ca păcat. Poate are o problemă, poate proiectează ceva dureros asupra mea… Eu cu ce l-am provocat?”. În nici un caz nu te superi pe el. Ori îţi face un serviciu că îţi spune un lucru real, ori îţi arată cât de mare e rana lui, cât te invidiază degeaba, şi atunci îi plângi de milă. Cum să te superi pe el, după ce că îl doare, nu?

Şi să-L chemăm mereu şi mereu pe Domnul. Când suntem cu El, în El şi El în noi, viaţa noastră are sens şi rânduială sfântă şi noi, fiecare, avem rost rostuit şi păzit de Dumnezeu, în orice loc şi în orice timp am trăi. Curaj!

Monahia Siluana Vlad

Capitol din cartea: Unde-ţi este bucuria, omul lui Dumnezeu?



loading...

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Ana-Maria S spune:

    Cum spune si Maica Siluana, dansul sa aiba un rol binefacator si nu pacatos, ispititor, de spectacol.
    Iubesc muzica de copil, insa de cand cred ca Dumnezeu a inceput sa imi calauzeasca pasii tot mai mult spre lumina, din haosul lumesc in care ne aflam, uneori simt totusi nevoia sa dansez pt. cateva minute in casa, numai ca sa imi fortific cat de putin trupul amortit, mai ales la vreme mohorata, ploioasa sau prea geroasa. Inlocuiesc practic gimnastica care niciodata nu-mi place sa o fac, prin miscari ale trupului in functie de o muzica placuta, binefacatoare, dar in niciun caz exaltata! Cum am extremitatile cam reci si vara si iarna, dansul este o posibilitate de incalzire a acestora, avand in vedere ca degetele mainilor si picioarelor sunt chiar terminatiile nervoase ale coprului nostru si nu trebuiesc lasate sa sufere, incat sa simtim aceasta in intreaga noastra fiinta. Deci, eu personal recomand dansul ca mod de miscare si incalzire a trupului, celor care nu le place gimnastica si nu ca stare de extaz si spectacol!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *