Falşii postitori duc cu greu „zăduful zilei“ şi numără nerăbdători zilele de post ce le stau înainte



parintele-vasile-mihoc

În lumea noastră înrobită plăcerilor trupeşti, postul nu prea are trecere. Chiar unii oameni care se consideră credincioşi nesocotesc cu totul posturile sau le reduc la cât mai puţin cu putinţă. Ba unii chiar încearcă să-şi justifice „biblic“ indolenţa, citând un cuvânt al Mântuitorului: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om“ (Mt. 15, 11; Mc. 7, 15). Dar, citite în context, aşa cum se şi cade, aceste cuvinte nu se referă nicidecum la post. Mântuitorul nu neagă valoarea postului, ci pretinsa valoare religioasă a unei simple reguli igienice (spălarea mâinilor înainte de masă, după datina fariseică).

Domnul Hristos rânduieşte postul printre „faptele dreptăţii“ (Mt. 6, 1), alături de milostenie şi de rugăciune. El Însuşi Şi-a inaugurat misiunea printr-un post de 40 de zile (Mt. 4, 2; Lc. 4, 2), ca un nou Moise. Într-o discuţie cu ucenicii, după vindecarea lunaticului, a şi afirmat puterea pe care o mijloceşte postul în lupta împotriva diavolului: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post“ (Mc. 9, 29). Diavolului, care-L ispitea cu pâine atunci când flămânzise, Mântuitorul îi răspunde cu acest cuvânt al Scripturii: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Mt. 4, 4; Lc. 4, 4). Acest citat din Deuteronom (8, 3) este, de fapt, un cuvânt al lui Dumnezeu în legătură cu mana, ea însăşi un semn ceresc şi o dovadă a faptului că omul poate fi hrănit de Dumnezeu şi altfel decât pe calea obişnuită. Aceeaşi lucrare o săvârşeşte Dumnezeu cu oricare adevărat postitor. Lipsindu-se de hrana materială, postitorul este îmbelşugat cu o hrană dumnezeiască. De aceea, cel care posteşte post adevărat, adică cel ce posteşte din prea plinul dragostei de Dumnezeu şi din dorul după întâlnirea cea „mai cu adevărat“ cu Mirele Hristos, nu simte foamea şi nu i se pare deloc grea perioada postului. (…)

Falşii postitori duc cu greu „zăduful zilei“ şi numără nerăbdători zilele de post ce le stau înainte. E un semn bun atunci când postul, chiar cel mai aspru, începe să ţi se pară uşor, când trupul se mulţumeşte cu hrană puţină şi săracă şi când întreaga ta fiinţă este copleşită de bucuria întâlnirii Mirelui ceresc. Atunci postul nu mai înseamnă nici foame, nici sete, nici osteneală. Cum să simţi şi să te plângi de foame, de sete sau de osteneală când Hristos Însuşi ţi Se face hrană, şi băutură, şi odihnă?

Pr. Vasile Mihoc, Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 76



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *