Fără Dumnezeu, totul sfârșește într-un mare absurd. Și cea mai mică suferință te doboară
Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa
În tumultul vieții, mulți oameni simt că suferința îi urmărește la fiecare pas, punându-le la încercare răbdarea și credința. Însă, din perspectivă duhovnicească, această încercare nu este lipsită de sens, ci face parte dintr-un plan divin mai profund. Părintele Pantelimon de la Oașa explică faptul că suferința este, de fapt, o formă de iubire a lui Dumnezeu, un test menit să ne ridice spiritual și să ne pregătească pentru daruri mai mari. Fericirea adevărată, spune el, nu este un scop static, ci un urcuș continuu, un drum pe care omul trebuie să-l parcurgă cu dăruire și credință.
Citește și: Pr. Sorin Croitoru: Nu știați că defectele unuia sunt crucea celuilalt?
– Unora parcă le sunt date numai suferințe, toată viața…
– Trebuie să înțelegi că e ca un joc între tine și Dumnezeu. În suferință se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu față de tine. Și atunci începi să găsești un rost fiecărei suferințe. Fără Dumnezeu, totul sfârșește într-un mare absurd. Și cea mai mică suferință te doboară. Nu mai înțelegi nimic și ajungi să-ți pui capăt zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferință e umplută de sens și e mereu urmată de bucurie. Trebuie să nu uiți niciodată că Dumnezeu te iubește și te pune la încercare. Te încearcă, pentru că vrea să-ți dea ceva. Dar cu un preț! Trebuie să meriți darul, să te ridici spiritual la nivelul la care îl poți primi. Nivelul următor al jocului. Oricum, darul e întotdeauna cu mult mai mare decât suferința pe care o treci ca să ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate dărui liber, că atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge ființa, nu ne-ar mai lăsa să înflorim liber. Dumnezeu, când ne iubește, ne pune la încercare, ca pe argint în topitoare. Pentru că vrea să scoată din noi esența cea mai pură.
– Ce ar trebui să facem ca să fim fericiți?
– Trebuie să pornim în căutarea adevărului iubirii, cu toate forțele noastre. Să nu ne angajăm steril, de suprafață, ci să ne dăruim total, tuturor oamenilor și, prin ei, lui Dumnezeu. Și să o facem pe viață. Fericirea adevărată există. Și există aici, pe pământ. Ea nu e decât o cale pe care înaintăm. Doar în măsura în care știm să dăruim, o să și primim. Pentru că Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne și răsplătește cu asupra de măsură. Se joacă cu noi, ne face să vrem mai mult, să ne dorim mai mult, să devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleașcă, o încremenire care pică pe tine. O fericire statică ne-ar strivi sub o plictiseală cumplită. Fericirea se muncește, se câștigă în fiecare zi. E un urcuș continuu, o dinamică ce se adaptează permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.
Citește și: Sf. Arsenie Boca: O asemenea căsătorie nu ţine, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului
Sursa: Formula AS, nr. 973, anul 2011
