Gânduri pentru intelectuali: Știința nu ne face fericiți



constiinta

Știința singură nu ajunge pentru viaţa omenească, fiindcă nu poate răspunde la întrebările de căpetenie ale vieţii noastre şi fiindcă ea nu ne poate ajuta cu nimic în dramatica luptă împotriva puterilor răului. Astăzi completăm gândurile noastre în această ordine de idei şi zicem că ştiinţa nu e suficientă pentru noi fiindcă nu ne poate face fericiţi. Fiinţa omenească năzuieşte pe pământ să ajungă fericirea, în această tendinţă ea întâmpină obstacole, greutăţi. Cel dintâi obstacol în calea noastră după fericire este păcatul. Toţi oamenii suntem păcătoşi. Acest adevăr n-are lipsă de argumentare. Şi tot fără prea multe dovezi putem vedea că păcatul este o forţă tulburătoare, un tiran chinuitor.

După ce l-am săvârşit, eu-l nostru lăuntric se agită, se nelinişteşte. Cugetul nu ne lasă în pace, ne judecă, ne mustră, ne tulbură toată armonia sufletului. Cine n-a simţit amărăciunea mustrărilor de conştiinţă? Că vor fi fiind oameni care rămân insensibili după comiterea păcatului… cu atât mai trist pentru dânşii! E semnul morţii lor sufleteşti, aşa cum ştiu medicii că atunci când un bolnav nu reacţionează la înţepătura seringii este pierdut. Să aducem ştiinţa în ajutorul omului neliniştit de mustrările conştiinţei vinovate. Ce va putea face ea? Nimic! Nimic, dar absolut nimic. Precum nu poate să ne împiedice să păcătuim, aşa nu poate ştiinţa să ne ajute după ce-am căzut. Păcătosul caută pacea, iertarea, liniştea. Dar cine să i le dea? Astronomia? Fizica? Cine să-i spună că Dumnezeu i-a iertat greşeala? Botanica? Niciodată! Un vinovat nu s-a dus la un savant să-l liniştească şi niciodată un savant n-a rostit cuiva cuvintele: „Mergi în pace, fiule! Păcatele tale îţi sunt iertate”.

A doua piedică în calea fericirii omeneşti este suferinţa. Suferinţa are imperiul cel mai întins din lume. Ea domneşte peste toţi şi peste toate. Ea se găseşte în trupul nostru chinuit de boli, de osteneală, de foame, de sete, de frig. Ea sălăşluieşte în sufletul nostru zbuciumat de dorinţe, de regrete, de griji. Suferinţa este la toată vârsta şi starea, de la leagăn până la mormânt. Nimeni nu e scutit de suferinţă. Crucea e partea fiecăruia dintre noi şi, cât va exista lumea, lacrimile şi suspinele nu se vor sfârşi. Ce vreţi să facă aici ştiinţa? Nimic sau aproape nimic. E adevărat că în ultimul timp au progresat o mulţime de ramuri ale ştiinţei: igiena, medicina, biologia, sociologia, care au de scop să cerceteze legile după care să se întocmească o viaţă omenească mai bună, mai lipsită de suferinţe.

Dar oare se poate socoti viaţa de azi mai fericită de cea de acum o sută de ani? Noi ştim mai multă carte decât ştiau strămoşii noştri. Dar oare suntem mai fericiţi ca ei? Astăzi se vorbeşte mereu de o problemă socială. Ştiţi ce este această problem socială? Este problema suferinţei pe care ştiinţa nu o poate dezlega. Şi credem că nici nu va dezlega-o uşor. Căci cu cât vor progresa mai mult industrialismul şi tehnica, cu atât şomajul şi mizeria vor spori.

în sfârşit a treia piedică în calea fericirii este moartea. Din clipa în care ne naştem, noi nu facem decât să luptăm împotriva morţii. Mâncăm, bem, ne îmbrăcăm, la ce? Ca să nu murim. Şi totuşi până la urmă nu scăpăm de moarte. Unul câte unul cădem pe cale, cum se rostogolesc bolovanii în prăpăstii pe urmele călătorilor prin munţi. Astăzi întrebăm unde ne e tatăl, şi nu-l vedem. Mâine o vom striga pe mama, şi nu va fi. Întindem mâna spre fraţi, prieteni, cunoscuţi, şi ei nu răspund: moartea i-a secerat pe toţi. Să vedem acum ce poate face ştiinţa în faţa morţii. După ce a luptat fără succes cu boala unuia din jurul nostru, ea vine şi constată sfârşitul. Mărturiseşte că inima nu mai bate, că trupul se răceşte, că începe să miroase, apoi se retrage pentru a ne lăsa singuri, nemângâiaţi, să plângem cât ne place. Şi mâine va veni rândul meu, când voi fi pe patul de agonie, la ce-mi va folosi ştiinţa? Ea îmi va putea spune din ce e alcătuit trupul meu, după care legi se descompune, din ce specie fac parte viermii ce mă vor mânca… Dar ştiinţa nu-mi va putea răspunde la ceea ce voi vrea să ştiu în acel ceas, cu orice chip: încotro mă duc şi ce mă aşteaptă dincolo de moarte.

Din toate cele spuse până aici se poate trage o încheiere. Ştiinţa e rodul inteligenţei omului. Ea e bună în sine, folositoare, deci recomandabilă, căci doar însuşi Mântuitorul a poruncit: „Cercetaţi Şi veţi afla”. Dar ştiinţa singură nu ajunge! Ea rămâne mută şi neputincioasă la cele mai mari probleme ale vieţii noastre. Ei i se potrivesc cuvintele Scripturii: „Ochi are, dar nu vede; are urechi, dar nu aude; gură are, dar nu vorbeşte”.

Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *