Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare sau băutură, ci dreptate și pace, și bucurie în Duhul Sfânt



arhimandrit-augustin-zaborosciuc

Odată cu Vecernia din Duminica Iertării a fost stabilit „kilometrul zero” al Postului Mare și s-a dat start alergării duhovnicești la care suntem chemați în fiecare an. Sigur că mulți au început calea binecuvântată a postului, alții mai așteaptă, dar toți trebuie să ia aminte că postul nu-i o nevoință lipsită de sens, ci o metodă de apropiere de Dumnezeu. Și cununa o primesc doar cei care „aleargă” după regulile jocului. (1Cor. 9. 24-25)

De obicei în primele zile mai rar se dă câte o iertare din inimă și mai mult se discută despre aspectul gastro-economic destul de important al postului, dar pe care atât de fin ni-l destramă Sfântul Pavel cand ne spune: „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare sau băutură, ci dreptate și pace, și bucurie în Duhul Sfânt”. (1Cor. 8.8)

Azi, când lumea ne propune fiecărui un loc printre zeii Olimpului, spunând, cu ascunsă viclenie, că și Scriptura îl numește pe om un dumnezeu (dar nu-i spune ca-i unul cu literă mică), Biserica ne îndeamnă să postim. Nu nu pentru „iertarea păcatelor”, pentru că o postire fără Hristos (și Doamne ferește să postim fără Hristos) nu ne oferă iertarea. Nu pentru o vagă restabilire a sănătății, ci pentru o profundă cunoaștere de sine. Un lucru de temut pentru noi…

Trebuie să recunoaștem că oamenii în diferite momente au arătat acte de curaj deosebit, dar toți acești „eroi” au bătut pasul în loc atunci când era vorba de o simplă întâlnire cu firea-i căzută. Omul nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu, până nu se cunoaște pe sine. Și doar această cunoaștere poate să-l facă să strige: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu, unde ești? Pentru ea părinții au străbătut adâncurile pustiei. „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului”. (Evrei 11. 38)

Unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa. (Eclesistul 1. 18) Părintele Sofronie Saharov spunea că anume în această rugăciune îndurerată se naște omul pentru Viața veșnică, iar Canonul cel Mare ce se citește în această săptămână, ne ajută mult să intrăm în ritmul rugăciunii.

Pocăința creștină e departe de ceea ce numim noi „a-ți plânge de milă”. Și e bine să luăm aminte că uneori cel viclean ne oferă câte o oglindire falsă a sufletului, trezind în noi un narcisism duhovnicesc acut. Pocăința e însoțită de nădejde și încredere în mila lui Dumnezeu.

Într-o cuvântare a sa, părintele Efrem Athonitul spunea: Taina pocăinţei este cea mai mare şi mai binecuvântată taină, care ne pregăteşte minunat pentru ceruri… Nici un păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru omul care s-a pocăit şi pentru Dumnezeul iubirii Care îl primeşte.

Și de vreme ce avem un Dumnezeu care ne primește, nu ne rămâne altceva decât sa-i spunem: Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață…

Arhimandrit Augustin Zaborosciuc



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *