Mănăstirea Stânişoara – sihăstria din munţii Coziei

FOTO anadeveanu.blogspot.ro

Deosebit de retras, aşezământul monahal de la Stânişoara este greu accesibil. Monahii din obşte duc o viaţă aproape pustnicească, petrecând în rugăciune şi în slujbe de toată noaptea, nevoindu-se după puteri.

În tradiţia locului se spune că la începutul secolului al XVII-lea au plecat la linişte şase călugări din Mănăstirea Cozia. Doi dintre ei, Daniil duhovnicul şi Misail ucenicul, s-au nevoit la poalele Muntelui Cozia, iar patru dintre ei s-au nevoit în peşteri, pe Muntele Stânişoara.

Cuvioşii Neofit şi Meletie

Cel mai vestit dintre sihaştrii de la Stânişoara a fost schimonahul Neofit. Acest cuvios şi-a săpat o peşteră în partea de apus a Muntelui „Sălbaticul” şi acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neadormita rugăciune timp de 30 de ani. Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar în ziua Duminicii cobora la sihăstria lui Daniil şi Misail de la Turnu, asculta Sfânta Liturghie şi primea Trupul şi Sângele lui Hristos. Astfel, răbdând grele ispite de la diavolul şi dobândind darul lacrimilor şi al vindecării suferinţelor omeneşti, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo, în peşteră, neştiut de nimeni.

Cuviosul Meletie era unul dintre cei şase sihaştri plecaţi din obştea Mănăstirii Cozia. El şi-a făcut peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, la 1 km de Mănăstirea Stânişoara, şi aici s-a ostenit peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele. Nevoinţa schimonahului Meletie era aceeaşi ca şi a pustnicului Neofit. Şase zile se nevoia în peşteră, iar Duminica mergea la Cuviosul Daniil duhovnicul de la Turnu şi primea Trupul Domnului.

Se spunea despre dânsul că zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească. La bătrâneţe, nemaiputând coborî, s-a rugat lui Dumnezeu şi a izvorât un puternic izvor de apă înaintea peşterii lui, ce se cheamă până astăzi „Izvorul lui Meletie”. Ajungând la adâncul bătrâneţii, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului şi a fost numărat în ceata cuvioşilor părinţi. Peştera sa se păstrează până astăzi. Aici vin credincioşii şi aprind candele şi lumânări.

FOTO romanianresorts.ro

Pustiire şi înviere

În 1747, Gheorghe Clucerul, împreună cu alţi boieri din Piteşti, au zidit aici o biserică ce a fost pustiită în 1788 de năvălitorii turci, care au incendiat biserica, iar pe călugări i-au ucis. După aceasta, vreme de vreo 20 de ani, în chiliile incendiate şi părăsite ale schitului au poposit numai păstorii de oi din zonă.

În secolul XIX, această mănăstire devine cea mai vestită sihăstrie din Ţara Românească. Loc retras de lume, fără căi de acces, cu rânduială de viaţă athonită, aşezământul devine loc de nevoinţă pentru destui monahi atraşi de liniştea şi rânduiala acestei mănăstiri.

Între anii 1803-1806 schitul este reconstruit de către monahii Sava şi Teodosie, veniţi din Sfântul Munte Athos, sprijiniţi de Episcopul Iosif I al Argeşului.

Cuviosul Sava

Ieroschimonahul Sava Popescu (1830-1904) a fost unul dintre nevoitorii Mănăstirii Stănişoara, întrecând pe mulţi cu nevoinţa, cu tăcerea, cu liniştea şi cu lucrarea minţii.

Fiul cel mai mare al preotului Nicolae Popescu, din satul Bucşeneşti-Argeş, tânărul Ştefan a început studiul la Seminarul din Râmnicu-Vâlcea la îndemnul tatălui său.

Dar fiind chemat de Dumnezeu la nevoinţa călugărească, după doi ani a părăsit seminarul şi s-a dus la Mănăstirea Stânişoara prin anul 1850. După trei ani de ascultare a fost călugărit, primind numele Sfântului Sava cel Sfinţit. Mai târziu, văzând stareţul buna lui aşezare în râvnă pentru cele duhovniceşti, l-a hirotonit diacon şi preot în obştea Mănăstirii Stânişoara.

Ziua şi noaptea zăbovea în biserică, slujea cu evlavie cele sfinte, cânta frumos, vorbea puţin cu oamenii şi permanent cu Dumnezeu. În chilia lui nu primea niciodată pe nimeni.

La cererea Sfântului Ierarh Calinic, ieroschimonahul Sava s-a dus în anul 1863 să ajute la organizarea Mănăstirii Frăsinei. Ca părinte duhovnicesc al acestei sihăstrii, timp de patru ani a adunat în jurul său până la 20 de ucenici, a întemeiat viaţa de obşte, a rânduit slujbe după tipicul Muntelui Athos, apoi s-a întors iarăşi la metanie.

După câţiva ani, ieroschimonahul Sava a fost rânduit stareţ la Mănăstirea Turnu, pe care o povăţuieşte cu aceeaşi blândeţe şi înţelepciune timp de aproape patru ani de zile. Apoi, lăsând alt stareţ în locul lui, se retrage din nou la fericita linişte de la Stânişoara.

În anul 1895, Cuviosul Sava a fost rânduit stareţ în mănăstirea de metanie. Însă, fiind smerit şi iubitor de linişte, după puţină vreme a renunţat la această cinste, alegându-şi tăcerea şi neîncetata rugăciune. Însă pentru blândeţea şi nevoinţa lui, tot soborul îl iubea şi îl avea de duhovnic. La fel îl căutau şi mirenii pentru sfat şi mângâiere.

Ajungând la bătrâneţe, părintele Sava a petrecut ultimii ani numai în post şi rugăciune, fiind îngrijit de fratele său, Atanasie.

Cuvioşii Nifon şi Atanasie

Auzind de petrecerea fiului său, preotul Nicolae Popescu s-a dus şi el la mănăstire şi s-a călugărit cu numele de ieromonahul Nifon. Apoi şi fiul cel mai mic, lăsând seminarul, s-a călugărit tot la Stânişoara, cu numele de Atanasie. Acolo s-au nevoit împreună, părintele Nifon cu fiii săi, Sava şi Atanasie, mai bine de 30 de ani, slăvind pe Dumnezeu şi rugându-se pentru oameni.

În anul 1890, ieromonahul Nifon s-a mutat la cele veşnice, după 90 de ani de viață pământească.

Schimonahul Atanasie, fiul cel mai mic al preotului Nicolae Popescu şi fratele ieroschimonahului Sava, după ce învăţă patru clase de seminar şi deprinse bine psaltichia, s-a dus şi el la Mănăstirea Stânişoara, pentru a cânta toată viaţa lui Hristos. Stareţul, văzând nevoinţa lui, l-a tuns în schima monahală cu numele de Atanasie. Şi era un lucru minunat a vedea pe tata cu cei doi fii slujind într-un cuget, ziua şi noaptea, lui Dumnezeu.

Însă părintele Atanasie întrecea pe ceilalţi cu osârdia la rugăciune, cu smerenia şi cu tăcerea. În mănăstire era iubit de toţi, mai ales pentru două daruri duhovniceşti. Citea la strană foarte clar şi frumos, fără nici o greşeală, şi cânta îngereşte, de mişca inimile tuturor.

Pentru smerenia inimii lui, a dobândit de la Hristos darul neîncetatei rugăciuni şi mângâierea Duhului Sfânt. În toamna anului 1907, Cuviosul schimonah Atanasie a trecut la Domnul, iar trupul lui a fost îngropat alături de tatăl şi de fratele său.

Mănăstirea, în secolul XX

Actuala biserică din piatră a fost construită între anii 1903-1908, sub ctitoria episcopului Gherasim Timus, stareţ fiind Nicodim Manu.

Înmulţindu-se numărul călugărilor, între anii 1903-1908, stareţul mănăstirii, arhimandritul Nicandru Manu, ajutat de soborul mănăstirii, a ridicat biserica cea nouă cu hramul Sfântului Gheorghe, care a fost sfinţită în anul 1909 de episcopul Gherasim Timuş. În acelaşi an, la nord de biserică, au fost ridicate mai multe chilii.

Incendiul din luna februarie a anului 1917 a distrus chiliile schitului, iar în locul acestora, între anii 1936-1940, a fost zidit un frumos paraclis în formă de navă. Paraclisul este folosit astăzi de călugări pentru slujbele din vremea iernii.

Stânişoara astăzi

Obştea mănăstirii numără astăzi 13 vieţuitori, iar stareţ este părintele Laurenţiu, venit la Stânişoara în vara anului 1987 la invitaţia Preasfinţitul Calinic. Sfânta Liturghie este săvârşită de patru ori pe săptămână, în zilele de marţi, joi, sâmbătă şi duminică.

Aici se poate ajunge atât dinspre Călimăneşti, cât şi dinspre Mănăstirea Turnu, pe poteci ce şerpuiesc prin pădure. Dinspre Mănăstirea Turnu, distanţa este de şase kilometri, mai scurtă decât din Călimăneşti, dar mai grea, cu drumul mai abrupt. Dinspre Turnu se fac aproximativ două ore.

Părintele Silviu Cluci

Articol relatat de portalul doxologia.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *