MĂRTURIE: ”Nu după mult timp, mi-a devenit clar că Biserica Ortodoxă era cea corectă” – Despre convertirea Părintelui Matthew



articol_19_1-IN

Copil fiind, am crescut într-o casă cu credințe amestecate. Tatăl meu provine dintr-o străveche familie de evrei așkenazi din Polonia. El crede că provenim dintr-o familie de preoți evrei (Cohen). Cu toate acestea, membrii familiei mele din partea tatălui sunt atei declarați. Bunicul meu credea în Dumnezeu și era șeful masonilor din Statul New York. Bunica mea era atee și socialistă activă. Unul dintre prenumele mele este Karl, în cinstea fratelui ei – iar fratele ei a fost numit așa după Karl Marx. Tatăl meu însuși este un ateu convins, cu toate că merge la o sinagogă reformată unde rabin este o femeie lesbiană. Am crescut aproape fără nici o influență evreiască: doar spuneam împreună, în fiecare an, o rugăciune în ebraică, de Hannuka, atunci când aprindeam menorah. Toate rudele din partea tatei sunt atee. În prezent, sunt singurul din familia mea care crede în vreun fel în divinitate.

De cealaltă parte, dinspre mamă, provin dintr-un neam de luterani norvegieni și germani. Ea a crescut într-o biserică luterană conservatoare. Când părinții mei au decis să se căsătorească, mama mea a fost renegată, pentru că tatăl ei îi ura pe evrei. Pe bunicul meu nu l-am întâlnit decât atunci când era pe patul de moarte, iar eu eram în liceu.

Din cauza acestui amestec de religii, eu am fost și botezat și circumscris. Nașii de botez au fost evrei. În copilărie, din când în când mergeam la o biserică luterană, dar asta nu era un aspect important al vieții noastre. Eu credeam în Dumnezeu, dar nu știam prea multe despre El, nici nu-mi păsa de El.

Criza

Părinții mei au divorțat pe când aveam zece ani și ne-am mutat, eu, fratele meu și mama, într-un orășel din statul New York, în munții Catskill. La școală nu mă puteam integra, așa că mama a avut o idee. Fratele meu mergea deja la un cerc biblic baptist pentru tineri și își făcuse mulți prieteni acolo, așa că mama mi-a zis să merg și eu. Am mers destul de regulat, dar biserica tot nu intra în preocupările mele. Însă eram adesea mișcat de cele pe care le auzeam.

Pe când aveam 14 ani, m-am împrietenit cu o fată de care m-am îndrăgostit. Prietenia noastră a durat un an de zile, după care ea a întrerupt relația. Am fost distrus și am făcut o depresie. Cinci luni de zile plângeam până adormeam. Într-o noapte mi-a venit un gând. Mi-am adus aminte că am o biblie de la biserica luterană și am decis să fac o încercare: „Ce am de pierdut?” Am luat Biblia și am început să citesc din cartea Facerii, dar nu am găsit nimic care să mă ajute. La cercul biblic aflasem, însă, că există și un Nou Testament, așa că am deschis la Evanghelia de la Matei. În ciuda lungii genealogii din primul capitol, harul lui Dumnezeu a lucrat. Am citit jumătate din Evanghelie în noaptea aceea. Îmi aduc aminte că am simțit o frică sfântă tot timpul, cu toate că nu înțelegeam cele ce citeam. Am știut atunci că Dumnezeu există, și mi-am dorit să-L urmez.

Am început să merg la cercul biblic în fiecare săptămână; apoi de două și chiar de trei ori pe săptămână. Întreaga mea viață s-a schimbat în câteva luni. Stăteam treaz până la răsăritul soarelui citind din Biblie. Am încercat să-i aduc pe mulți oameni la credință! Interesant, și regretabil pentru mine acum: odată am fost foarte aproape să convertesc la protestantism un amic grec-ortodox. Nu știam nimic despre Ortodoxie, iar ortodocșii pe care îi cunoșteam nu erau preocupați de Biserică. Așa că, trebuia să-i salvez, așa credeam.

Entuziasm

După o vreme am început chiar să ajut la „slujbele” de la biserica noastră. Bisericile evanghelice nu sunt nici pe departe liturgice! În loc de altar aveam o scenă unde „formația de rugăciune” cânta. Eu cântam la saxofon într-o formație pe care am numit-o „Ascultarea Unului”. Biserica aceea făcea parte din mișcarea harismatică, penticostală. Câteodată ne vizitau și „profeți”; unul chiar mi-a profețit odată. Cunoșteam oameni care „vorbeau în limbi”, dar acest lucru nu era ceva obișnuit la noi la biserică. Însă, în timpul „slujbelor”, atmosfera se încălzea – plângeam, ne clătinam, băteam din palme și credeam că simțim Sfântul Duh în timpul celor mai intense momente. Mai ales în timpul rugăciunii, credeam că simțim cum Dumnezeu ne îndeamnă să vorbim oamenilor, ca și cum cu toții eram profeți întrucâtva. Privind în urmă, este cât se poate de evident că noi confundam emoțiile și impulsurile omenești cu inspirația divină.

După numai doi ani de când am început să cred, am început un cerc biblic în liceu și mă pregăteam să devenim un mentor al tinerilor din biserica noastră, căci dădeam sfaturi altor adolescenți. Am fost botezat din nou, pentru că baptiștii cred că omul trebuie să se boteze în deplinătatea facultăților mintale, după s-a pocăit și L-a recunoscut pe Hristos ca Domn și Mântuitor.

Îndoială și descoperire

În tot acest timp eram luptat de îndoială. Educația atee în care crescusem m-a învățat să pun totul la îndoială. Citeam critici aduse Bibliei – presupuse contradicții, dovezi că creștinismul este o invenție, și multe alte articole care-mi tulburau sufletul. Zile întregi petreceam într-o mare tensiune, chinuit de gândul că religia mea este o invenție – poate că relația mea cu Dumnezeu este numai în capul meu și are o explicație psihologică? Din fericire, însă, am descoperit apologetica. Am aflat că există o apărare rațională a creștinismului. Foarte curând am observat că un argument care tot apărea se rezuma la un singur cuvânt: tradiție. Citind cărți protestante, precum Apărarea lui Hristos a lui Lee Strobel și alte lucrări apologetice de pe internet, am văzut că putem să avem încredere în Biblie pentru că putem să avem încredere în tradiția apostolică timpurie. Din moment ce putem avea încredere în Scriptură din cauza tradiției, cum mai poate fi adevărată doctrina protestantă sola scriptura, adică faptul că numai Sfânta Scriptura poate fi crezută?

Acest gând mi s-a strecurat în minte încet, încet. Într-o zi, ca printr-o descoperire dumnezeiască, mi-am pus întrebarea: „De ce cred eu, oare, că biserica protestantă este adevărată, când ea are cel mult 500 de ani?” Îndată am înțeles că nu poate fi adevărată, fiind așa de nouă, așa că am pornit în căutarea Bisericii primare. Am căutat pe internet și mi-am dat seama că trebuie să aleg între Ortodoxie și Catolicism. Am început să vizitez ambele biserici. În orașul meu se afla singura biserică ortodoxă din zonă și ea era deschisă numai jumătate de an pentru grecii din New York care veneau acolo în vacanță. Slujbele erau integral în greacă, cu excepția câtorva ectenii mici care erau în engleză. Preotul era un om bun, cred că a murit între timp – îl chema Părintele Mihai. Am mers și la o biserică romano-catolică. Vroiam să rămân deschis față de ambele tradiții. Eram în ultimul meu an de liceu, chiar înainte de facultate.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Nu după mult timp, mi-a devenit clar că Biserica Ortodoxă era cea corectă. Și aceasta pentru că am aflat de bisericile monofizite (coptă, armeană etc.). Am văzut că, deși bisericile ortodoxe și monofizite sunt despărțite de 1500 de ani, ele au o doctrină foarte apropiată, în timp ce Biserica Catolică învață ceva total diferit. (Nu spun că biserica monofizită este ortodoxă; însă ei sunt în mod clar mai aproape de noi decât Biserica Catolică.) Imaginați-vă un proces: doi martori, care nu sunt prieteni, ba chiar își sunt ostili unul altuia câteodată, spun că un lucru s-a întâmplat, în timp ce un alt martor spune ceva cu totul diferit. Nu ați găsi că cei doi martori sunt mult mai credibili? Mi-am dat seama că Biserica Catolică nu poate explica cum de Biserica Ortodoxă și cea Monofizită sunt atât apropiate ca doctrină, fără să transpară faptul că doctrina lor are elemente noi. Pe lângă aceasta, vizita mea la biserica catolică a fost dezamăgitoare. Preotul mi-a dat pliante scrise de catolici despre cum ar trebui noi să ne bucurăm de toate religiile lumii prin practicarea metodelor lor de rugăciune și de meditație!

Ortodoxie și protestantism

Tot ce am aflat despre Ortodoxie mă ajuta să înțeleg creștinismul. Țineam legătura cu un om de rugăciune, citețul Arsenie, căruia îi datorez dragostea mea pentru Biserică. Cu toate acestea, a fost o adevărată luptă ca să-mi determin mintea și inima să accepte Ortodoxia. De exemplu, obișnuiam să cred tot ceea ce spunea pastorul meu protestant ca și cum venea din gura lui Dumnezeu. După ce am început să mă gândesc să devin ortodox, el a început să predice împotriva botezului copiilor și împotriva cinstirii Maicii Domnului. Știam că Dumnezeu nu putea fi în Biserica Ortodoxă și, în același timp, să vorbească prin gura pastorului meu. Privind în urmă, lucrurile sunt clare – câțiva ani după aceea, acel pastor și-a părăsit soția pentru o femeie care venea adesea la cercul nostru biblic. Cum putea Dumnezeu să îndemne un om nu numai la adulter, dar și la a se căsători cu amanta? Bineînțeles că nu știam că aceste lucruri se întâmplau cu el în acea perioadă.

Protestanții sunt tot timpul în căutarea Bisericii primare. Însă, foarte puțini dintre ei citesc vreun Sfânt Părinte: ei citesc în principal Biblia și cărți moderne care-i inspiră. Pe când, dacă ar citi scrisorile Sfântului Ignatie de Antiohia (†107), ar putea vedea că Euharistia este descrisă ca fiind Trupul adevărat și Sângele adevărat al lui Hristos. Iar dacă ar citi Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului (†386), ar vedea credința ortodoxă predicată în secolul al IV-lea.

Protestanții mai spun și că nu putem avea încredere decât în Scriptură, pentru că tradiția poate fi alterată. Însă, propria lor Biblie este produsul tradiției. Biblia nu a căzut din cer, ci cărțile care o alcătuiesc au fost puse laolaltă, în timp, de către sfinți episcopi adunați în sinod și inspirați de Sfântul Duh. Abia pe timpul Sfântului Atanasie cel Mare (†373), Noul Testament a luat forma finală, cuprinzând scrierile pe care le avem astăzi. Așa că, dacă Scriptura provine din tradiție [și nu invers], de ce protestanții condamnă tradiția?

Un alt argument folosit frecvent de protestanți este acela că închinarea la icoane este idolatrie și că evreii niciodată nu au avut icoane. Însă, în Vechiul Testament, Dumnezeu le-a poruncit evreilor să facă perdele pentru templu brodate cu imagini de heruvimi (Ieșirea 36, 8) și să facă Chivotul Legii, care avea, de asemena, imaginea unor heruvimi (Evrei 9, 5). Pe lângă aceasta, din Vechiul Testament este evident că evreii arătau o deosebită cinstire Chivotului. Bineînțeles, evreii aveau conștiința că, cinstind Chivotul, dădeau cinste lui Dumnezeu, așa cum facem și noi când cinstim icoanele.

În sfârșit, este o mare ironie, de care mulți protestanți nu-și dau seama, anume că sola scriptura nu se regăsește în Biblie. Unde anume în Biblie poți găsi un verset care să afirme că numai Biblia singură poate fi considerată drept inspirată? Nu există niciunul. De asemenea, unde în Biblie poți găsi un verset care să spună care cărți alcătuiesc Biblia? Nu există. Fără să-și dea seama, protestanții nu au respins tradiția; pur și simplu au făcut schimb între tradiția Ortodoxă și una nouă, făcută de oameni.

Ortodox

La începutul anului al doilea de facultate am fost primit în Biserică prin mirungere. În facultate făceam parte dintr-un grup evanghelic și conduceam cercul lor biblic, unde propovăduiam pe față Ortodoxia. Mulțumesc lui Dumnezeu că, din cauza aceasta, unii dintre cei mai apropiați prieteni ai mei s-au convertit – unul este un fost penticostal, care acum este ipodiacon în Biserica Rusă, altul este fiul unui pastor evanghelic și s-a botezat anul acesta, în Sâmbăta lui Lazăr. Am înființat și o frăție ortodoxă în facultate. Am început disputele cu o fată penticostală care era președinta unui cerc protestant. Părinții ei sunt amândoi pastori în biserica penticostală. Ea a început să vină la întâlnirile grupului ortodox și acum este soția mea.

articol_19_3

Părintele Matthew slujind în biserica Mănăstirii Sfântul Tihon de Zadonsk

Imediat după facultate am venit la Seminarul Ortodox Sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania, și am fost hirotonit diacon, în anul 2011, și preot, în 2013. Locuiesc la mănăstire de cinci ani, luând parte la Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi a săptămânii. Suntem binecuvântați să-l avem pe stareț ca părintele nostru duhovnic. În prezent mă ocup de pangarul mănăstirii și în curând voi merge în orașul Albany, statul New York pentru a păstori o parohie.

Biserica Mănăstirii Sfântul Tihon de Zadonsk, Waymart, Pennsylvania

Biserica Mănăstirii Sfântul Tihon de Zadonsk, Waymart, Pennsylvania

Preoteasa Rebecca Markewich

Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu zece ani că într-o zi, nu numai că voi deveni ortodoxă, dar și soție de preot ortodox, aș fi spus că este o nebunie. Pentru că cea mai mare parte a vieții mele nu am știut aproape nimic despre Ortodoxie și atunci când am aflat ceva mai mult despre ea, tot păreri greșite aveam. Acum, când Ortodoxia este în creștere în America, mulți protestanți află pentru prima dată despre ea.

Am crescut într-o familie foarte religioasă. Părinții mei erau foarte activ implicați în viața bisericii lor, devenind pastori când eu eram în liceu. Bunicii mei au fost și ei pastori amândoi. Eram penticostală și îmi plăcea foarte mult. Și eu eram foarte activă: în facultate am condus un cerc de studiu al Scripturii, eram una dintre cei care conduceau rugăciunile la biserica noastră și am ajutat la organizarea unui grup protestant în facultate. Plănuiam să încep o școală de misionari penticostali după ce aveam să-mi iau masterul în istorie.

Ca o ironie a sorții, unul dintre catalizatorii convertirii mele a fost participarea la o conferință penticostală. De fapt, a fost un eveniment de o zi în care, mii de oameni, înghesuiți într-un stadion de fotbal, țineau post și se rugau pentru țară. Toți studenții au primit câte o carte despre cum să începi o misiune în campusul universitar. Am primit cartea cu plăcere. Cartea era penticostală – nici pe departe ortodoxă. Însă vorbea cu o așa de mare pasiune despre Biserica primară încât, după ce am citit-o, mi-am dorit foarte mult să aflu cum se rugau primii creștini și ce credeau ei.

În acel semestru am urmat un curs intensiv despre Biserica primară. Am citit cărți de dogmatică și despre Sfinții Părinți. M-am împrietenit cu un student la istorie care era ortodox. Am început să dezbatem chestiuni teologice, ceea ce m-a făcut să încep să strâng dovezi despre faptul că Ortodoxia nu era așa de corectă precum penticostalismul. Ceea ce este interesant este că cu cât studiam mai mult problema cu atât îmi dădeam seama că nu pot demonstra asta. De îndată ce am aflat despre Succesiunea Apostolică și despre Sfânta Euharistie ca fiind prezente în învățăturile primilor creștini, am știut că trebuie să fiu ortodoxă. Căci cum puteam să continui a fi creștină fără să primesc Trupul și Sângele lui Hristos?

Totuși, una dintre principalele piedici pentru mine era viața spirituală. Văzusem și auzisem despre multe minuni în biserica penticostală. Vorbisem adesea în limbi și începeam să învăț cum să fac profeții. Îmi părea că Biserica Ortodoxă este săracă din punct de vedere spiritual. Însă nu puteam accepta marea diferență de doctrină dintre biserica penticostală și credința Bisericii primare. Penticostalii nu cred că Euharistia este Trupul și Sângele lui Hristos – ei cred că este doar un simbol, ceva care se face în amintirea lui Hristos. Ori, eu nu mai puteam crede aceasta. Pe măsură ce cunoșteam mai mult Ortodoxia, am aflat că existau minuni și în Biserica Ortodoxă. Unii oameni erau străvăzători. Mai important, însă, am aflat că alte grupuri, unii pe care nici măcar nu-i consideram creștini, au și ei minunile lor. Aceasta m-a învățat că nu poți să judeci o biserică după minunile ei. Pe lângă aceasta, am cunoscut mulți oameni care au crezut că li s-a întâmplat o minune, dar care aveau în continuare aceeași boală. Dacă vrei ca Dumnezeu să te vindece și aștepți ca aceasta să se întâmple în timpul unei slujbe la biserică, este oare o surpriză ca acestea să aibă un efect placebo?

Am citit și scrierile Părintelui Serafim Rose despre penticostalism. Deși a fost dur pentru mine să le citesc, ele conțineau multe argumente bune în favoarea faptului că nu poți judeca o biserică după minunile pe care le are. El menționează, de asemenea, faptul că experiențele spirituale penticostale pot proveni de la demoni. Am cunoscut și alte persoane care s-au convertit de la penticostalism la Ortodoxie și le-am ascultat experiențele. Acestea m-au încurajat mult.

Am decis să devin catehumen. A fost greu pentru familia mea, pentru că ei erau (și încă mai sunt) penticostali. A fost greu și pentru mine pentru că, deși eram foarte recunoscătoare pentru faptul că am crescut penticostală, știam că trebuie să devin ortodoxă. Părinții mei iubesc biserica penticostală, la fel cum am iubit-o și eu. A mă despărți de ea a fost foarte greu. Iar ceea ce a făcut ca trecerea să fie și mai tensionată este faptul că, pe când am decis să mă convertesc, am început să mă întâlnesc cu studentul cu care obișnuiam să am dezbaterile teologice. Bineînțeles că mulți din jurul meu credeau că mă convertesc ca să pot fi împreună cu el. Nu era adevărat, dar în mod cert îmi era greu să le explic.

A trecut timpul de la acele zile dificile din timpul facultății. Sunt ortodoxă de mai bine de cinci ani. M-am căsătorit cu studentul acela ortodox, care acum este preot. Ne-am mutat în alt stat, pentru ca el să meargă la seminar. A absolvit seminarul acum doi ani, iar de atunci lucrează pentru Mănăstirea Sfântul Tihon. Locuim pe terenul mănăstirii împreună cu cei doi copilași ai noștri. De când trăiesc aici am descoperit cât de tare mă înșelam atunci, la început, când credeam că viața spirituală ortodoxă este mai slabă în comparație cu cea a penticostalilor.

În penticostalism, oamenii sunt încurajați să vorbească despre experiențele lor spirituale. Din moment ce credința lor se bazează în principal pe acțiuni spirituale și minuni, a le discuta deschis întărește credința tuturor. În Ortodoxie, însă, viața spirituală a unei persoane este intimă. Cu cât trece mai mult timp de când am devenit ortodoxă, cu atât încep să înțeleg, încet-încet, viața spirituală ortodoxă. Este cu mult mai adâncă decât puteam bănui. În bisericile penticostale, oricine se poate „obișnui” să i se întâmple o minune. Oricine poate profeți și orice poate vindeca bolnavi. Fiecare se simte bine atunci când știe că este atât de important. În Ortodoxie, însă, numai oamenii care sunt cu adevărat aproape de Dumnezeu fac aceste lucruri. Noi ne dorim să fim asemenea sfinților, dar nu credem că suntem sfinți. Smerenia și faptul a te vedea pe tine însuți ca pe cel mai mare dintre păcătoși sunt mai importante decât „facerea de minuni”.

De asemenea, penticostalii pun adeseori mare preț pe ceea ce simt. Este mult sentimentalism în slujbele lor. După ce am devenit ortodoxă, am aflat că nu-ți poți baza credința pe emoții. Emoțiile sunt trecătoare – dispar într-o clipă. Emoțiile sunt adesea doar ispite, nu ceva pe care să îți fundamentezi viața spirituală.

articol_19_5

O altă diferență interesantă este modul în care penticostalii și ortodocșii Îl văd pe Dumnezeu. Pentru penticostali, Dumnezeu este un tată care te iubește atât de mult, dar tot te va osândi la un iad veșnic, dureros, plin de foc, dacă nu accepți creștinismul. Acesta este un fel de dumnezeu schizofrenic. În Ortodoxie credem că Dumnezeu ne iubește pe toți. Pentru noi, iadul înseamnă a fi despărțit de Dumnezeu, și este alegerea noastră, nu ne trimite Dumnezeu acolo pentru că este mânios din cauza păcatelor noastre.

De când locuim lângă seminar am întâlnit oameni cu experiențe similare. Cel puțin jumătate dintre seminariști sunt convertiți de la protestantism. Biserica Ortodoxă câștigă mulți adepți dintre protestanți pentru că oamenii caută o credință deplină. Sunt așa de bucuroasă că am descoperit Ortodoxia, o iubesc atât de mult!

Sursa: putna.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *