Mărturii ale preotului Bordasiu despre Părintele Arsenie Boca



3_1

Am fost cu adevărat cucerit de personalitatea Părintelui Arsenie Boca

Răsfoind cu nesaţ paginile dosarelor întocmite de Securitate pe numele Părintelui Arsenie Boca, obsesiv apărea un nume, relaţionat mereu cu cel al Părintelui Arsenie: Nicolae Bordaşiu. Ba mai mult, aproape douăzeci de alte dosare individuale purtau marca aceluiaşi Nicolae Bordaşiu. Am tot încercat să văd cine se ascunde în spatele acestui nume şi dincolo de paginile dosarelor. Aşa am ajuns la… Pr. Nicolae Bordaşiu.

Pr. Nicolae e una din figurile luminoase şi extrem de sensibile ale Bucureştiului. Născut în 22 mai 1924, la Sabolciu (Bihor), dintr-o familie de preot, el însuşi urmează facultatea de teologie, punându-se cu totul în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor săi. Face parte, în tinereţe, din Mişcarea Rugul Aprins, alături de Arhim. Benedict Ghiuş, Pr. Sandu Tudor, Roman Braga, Valeriu Streinu, Andrei Scrima etc. Înfiinţează, în timpul studenţiei, Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc. Pentru activitatea şi încredinţările sale religioase, manifestate în cadrul acestei asociaţii şi nu numai, este pus sub urmărire de Securitate. Se ascunde, vreme de şapte ani, în munţi ori în localităţile bihorene, primind o condamnare, în lipsă, de 20 de ani. Este găsit de Securitate în 1955. Execută nouă ani de temniţă grea, în închisorile din Timişoara, Jilava, Constanţa, Oradea şi Aiud.

Urmează, după eliberare, un lung periplu de întâmplări, în care permanent simte binecuvântarea lui Dumnezeu. Studiază la Paris, unde îi cunoaşte pe Pr. Virgil Ghoerghiu, Pr. Olivier Clement, Michel Evdokimov, Eugen Ionescu, Emil Cioran etc. Revenit în ţară, prin mijlocirea şi prietenia cu Patriarhul Iustinian Marina, este numit profesor la seminarul teologic din Bucureşti şi preot paroh la Biserica Silvestru. Printre cei foarte apropiaţi ai Părintelui, se numără Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Constantin Galeriu, Mitropolitul Antonie Plămădeală, Mitropolitul Valeriu Anania, Pr. Ioan Iovan de la Mănăstirea Recea etc.

Însă o preţuire cu totul deosebită o poartă Părintelui Arsenie Boca. Iar povestea lor e seducătoare…

Pr. Nicolae Bordaşiu şi Pr. Arsenie Boca

L-am întâlnit pe Părintele Nicolae Bordaşiu în căsuţa sa de o ospitalitate covârşitoare din Bucureşti. La cei aproape 90 de ani ai săi, Părintele Nicolae este nu doar o lecţie vie de martiriu, ci şi de vivacitate a slujirii.

L-am rugat pe Părintele să ne istorisească, aşa cum doar el ştie să o facă, din părtăşia sa duhovnicească cu Părintele Arsenie Boca.

„Părintele Stăniloae s-a mutat de la Sibiu la Bucureşti. Eu îl cunoşteam din auzite, fiindcă Preasfinţitul Nicolae Popovici, încă de când eram elev de liceu, îmi vorbea despre Sfinţia Sa şi mi-a dat să citesc din scrierile sale. Mai ales celor ce îi eram apropiaţi ne dădea să citim articole din revista Gândirea. În felul acesta, ne-am apropiat mult de părintele Stăniloae. Şi Preasfinţitul Nicolae Popovici a fost foarte apropiat de Părintele Stăniloae. Au fost împreună la studii în Grecia, au fost împreună la studii în Germania, şi îl aprecia foarte mult! Au fost şi colegi de profesorat la Academia Andreiană din Sibiu, cum se numea atunci Facultatea de Teologie, încât Preasfinţitul Nicolae ne vorbea despre atmosfera academică de la Sibiu, de cei care erau acolo şi, mai ales, despre forma nouă pe care Mitropolitul Nicolae Bălan voia să o dea vieţii monahale prin ceea ce a intenţionat să realizeze la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde s-au închinoviat, ca şi călugări, Părintele Arsenie Boca, Părintele Serafim Popescu şi alţii care mai erau acolo şi despre care Preasfinţitul Nicolae Popovici ne-a vorbit câte ceva. Când Părintele Stăniloae a venit la Bucureşti, noi, cei care eram la Rugul Aprins, l-am sprijinit foarte mult şi l-am făcut să vină cu noi la Rugul Aprins. Şi Părintele Benedict, care era asistent la Catedra de Mistică, a venit şi el. Tot atunci, s-a întâmplat că Părintele Stăniloae a reuşit să editeze – măcar că erau vremuri grele – şi să tipărească primul volum din Filocalie, ceea ce a fost un eveniment de spiritualitate aparte. Şi, ca să poată fi tipărit, Preasfinţitul Nicolae Popovici a plătit înainte valoarea a 100 de exemplare, pe care le-a luat pentru parohiile din eparhie. Şi, atunci când a ieşit, am văzut şi desenul acela frumos al coperţii, pe care am văzut că l-a făcut Părintele Arsenie Boca. Şi, ca studenţi, sigur că eram curioşi şi noi să aflăm cine e Părintele Arsenie Boca. Şi l-am rugat pe Părintele Stăniloae să ne spună câte ceva. Şi ne-a spus, într-adevăr. Dar, până nu vezi cu ochii, nu crezi cât de frumoase şi de mari sunt lucrurile! Ba s-a întâmplat că mai aveam o colegă, Irina, care era colegă de an cu viitorul mitropolit, pe atunci studentul Nicolae Corneanu şi care era o bună creştină, care cunoştea foarte bine Mănăstirea Sâmbăta şi pe Părintele Arsenie şi de la ea am aflat foarte multe amănunte despre viaţa de la Sâmbăta, încât a crescut şi în noi dorinţa de a merge să vedem cu ochii noştri minunea de la Sâmbăta. Aşa consideram atunci această revigorare a vieţii spirituale din jurul Mănăstirii Sâmbăta, pe care o asemănam, oarecum, cu cea de la Rugul Aprins, de la Bucureşti, de la Mănăstirea Antim, dar unde nu era amploarea şi popularitatea pe care le avea viaţa de la Sâmbăta. Am hotărât deci să organizăm o excursie şi am făcut drumul la Sâmbăta la începutul unei vacanţe de vară, când am mers un grup destul de mărişor, în care era şi Leonida Plămădeală, era Dometie Manolache, era părintele de mai târziu Constantin Voicescu şi mai erau mulţi alţii…

Şi mi-a plăcut foarte mult la Sâmbăta! Atunci l-am cunoscut viu şi natural pe Părintele Arsenie Boca. Se vorbeau multe despre Părintele Arsenie, între care şi faptul că nu-i poţi ascunde nimic, că ştie tot ce faci. Şi aveam un coleg – Dumnezeu să-l odihnească! –, Sandu Bucescu. Era coleg de teologie şi mai târziu a fost pictor de biserici. Şi el fuma. Aflând însă că în mănăstire la Sâmbăta nu e bine să fumezi, că nu-i convine Părintelui, el, care fuma, deşi n-aş putea spune că era un împătimit al tutunului, a hotărât să fumeze numai cu noi, pe ascuns. Şi, cum stăteam noi într-un grup, pe o bancă, am văzut de departe că vine Părintele Arsenie spre noi. Şi atunci Sandu Bucescu şi-a stins ţigara şi a aruncat-o. El era un tip tare glumeţ şi mucalit şi ne spune: Ei, acum să-l văd dacă mă prinde că am fumat! Dar Părintele, care era la o distanţă bună de noi, încât e exclus să fi auzit, când a ajuns în dreptul nostru – nu ştiu dacă venea anume pentru noi sau trecea întâmplător, dar nu era însoţit de lume –, ne-a zis: Ei, de-acum, frate Bucescu, ia să vedem cât ai fumat sau cum ai fumat… Când am auzit, toţi am rămas deosebit de surprinşi, că noi tocmai despre asta vorbiserăm şi chiar atunci să ne spună Părintele că a fumat!… Cu această introducere în relaţiile dintre noi şi Părintele, am fost cu adevărat cucerit de personalitatea Sfinţiei Sale. L-am auzit atunci de multe ori vorbind şi am văzut şi cât de mult este iubit de lume, fiindcă mergea lumea puhoi după dânsul. Ieşea din biserică sau de acasă şi cum ieşea în lume, cum se făcea cârd de oameni, care-l însoţeau, încât era parcă un magnet care atrage în jurul lui tot şi adună!

Impresionant a fost încă şi faptul că omul nu trăieşte numai cu pâine, dar şi cu pâine! Şi mănăstirea avea terenuri care trebuiau lucrate. Şi atunci aveau fân cosit, care trebuia întors şi adunat. Şi Părintele Arsenie zice: Ei, acum să ne ducem să adunăm fânul. Şi cred că vreo câteva sute de oameni au pornit după dânsul… Am rămas tare impresionat de această putere de atragere a mulţimii, dar şi de dragostea pe care poporul o manifesta faţă de Părintele!

Am stat de vorbă, sigur, cu Părintele, care avea, oarecum, idee despre fiecare dintre noi. Ştia că am venit acolo de la Bucureşti, cu atât mai mult cu cât Părintele Stăniloae voia să realizeze o legătură între grupul de la Antim şi grupul de la Sâmbăta. Şi, cum noi eram de la Antim, şi Părintele a fost interesat să ne cunoască. Cât am stat pe acolo, aproape în fiecare seară am stat câte puţin de vorbă cu Sfinţia Sa, în grup, toţi laolaltă.

Asta a fost prima noastră vizită la Sâmbăta. A doua oară a fost în anul următor, când tot aşa, ne-am adunat în grup mai mare şi ne-am dus la Sâmbăta. Îmi amintesc de aceasta, pentru că acolo l-am reîntâlnit, după multă vreme, pe părintele Ioan Iovan. El terminase facultatea, venise la Sâmbăta, stătea de vorbă cu Părintele Arsenie, şi noi, care veniserăm de la Bucureşti, eram găzduiţi într-o micuţă cabană, un fel de şură, unde am dormit cu toţii pe fân. Şi Părintele l-a adus şi pe studentul de atunci Ioan Iovan şi ni l-a prezentat. Eu m-am bucurat foarte mult, fiindcă Ioan Silviu Iovan, studentul de atunci, era colegul meu de liceu, de dinainte de 1940, prietenul meu din copilărie şi era botezat de bunica mea. Era din satul de unde era tata de origine, şi bunicii mei erau gard în gard cu casa parohială unde locuia părintele Gavriil Iovan, tatăl lui Silviu Iovan. Şi ne-am bucurat că ne-am revăzut! Cât am fost cu Ardealul cedat, el a rămas acolo, iar eu am fost dincoace, astfel că nu ne-am întâlnit niciodată. Din această a doua întâlnire, îmi amintesc de această clipă, când Părintele Arsenie nu ştia că suntem atât de apropiaţi şi aşa de bine cunoscuţi.

Dintre toţi cei care eram atunci la mănăstire, eu am plecat la Bucureşti mai devreme. Leonida Plămădeală şi cu alţii au rămas în continuare acolo şi au lucrat la lacul de la mănăstire şi au avut timp să se cunoască mai bine şi au stat mai mult de poveşti.”

„De ce aţi venit să mă căutaţi, Părinte?”

De atunci, Părintele Nicolae s-a văzut în alte câteva rânduri cu Părintele Arsenie Boca. Însă una dintre experienţe e cu totul specială. „A venit anul 1948, când, în luna mai, s-au produs o seamă de arestări în studenţime şi ne-am risipit care încotro. Eu am trăit atunci iarăşi o minune: în timp ce toţi colegii, cunoscuţii şi prietenii mei au fost arestaţi, eu am avut manifestarea bunătăţii lui Dumnezeu, Care ştia ce avea să se întâmple cu alţii… Când intram în Facultatea de Teologie, Secretarul de atunci al Facultăţii, Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Nicolae Angelescu, m-a avertizat că sunt căutat pentru arestare de poliţie. Şi mi-a spus: Du-te unde-i vedea cu ochii. Şi, de atunci, a început calvarul! Am plecat şi întâi am fost şocat, dezorientat, dar mai apoi mi-am revenit şi m-am dus la rude, la Timişoara, cu gândul să trec graniţa. Şi tot stăteam şi studiam posibilitatea plecării clandestine, desigur, până când, într-o zi, când eram singur în casă la rudele la care stăteam, am văzut în faţa ferestrelor că se mişcă o umbră. Erau nişte jaluzele prin care se putea vedea puţin. Şi, când m-am uitat, Părintele Arsenie la uşa fugarului de la Timişoara! Am fost atât de şocat şi surprins! Ce caută Părintele Arsenie aici?

I-am deschis, desigur. Era îmbrăcat în sutană, în ţinuta călugărească şi mă temeam să nu atragă atenţia oamenilor prin prezenţa lui. Casa în care stăteam era la un colţ de stradă, cu vizibilitate şi pe o parte, şi pe cealaltă. Şi de la vecini se vedea… Deci, când l-am văzut, am deschis uşa. A venit Părintele înăuntru. Am rămas surprins şi apoi l-am întrebat: De ce aţi venit să mă căutaţi, Părinte? Mi-a răspuns: Ca să te duc la mănăstire. Şi a început să-mi explice că a primit încredinţarea episcopului de la Arad, să reorganizeze Prislopul. Şi el s-a gândit să facă o mănăstire cu oameni care sunt, oarecum, orientaţi în teologie, cam cum era la Sâmbăta. Oameni cu studii teologice, oameni cu credinţă, oameni devotaţi. Şi s-a dus şi a vorbit cu Leonida Plămădeală. Şi a acceptat. Şi, o dată cu el, şi Stelian Manolache. Pe ei doi îi avea deja acolo şi ei l-au îndemnat pe Părintele să mă caute şi pe mine, să mă aducă la mănăstire.

De mine nu ştia absolut nimeni! Dar Părintele Arsenie s-a dus acasă la tatăl meu. Sigur, nu era singurul care ştia – mai ştia şi cumnatul meu – dar nu ştia multă lume despre mine. Şi tatăl meu, care-l ştia pe Părintele Arsenie din istorisirile mele, când l-a văzut că a venit şi cum era îngrijorat de situaţia mea şi cum Părintele i-a vorbit aşa de frumos că va face o mănăstire şi că ei garantau oarecum că nu vom fi deranjaţi de nimeni – că ăsta era mirajul şi pentru Antonie, şi pentru Dometie, că nu vom fi deranjaţi de nimeni – a fost convins, având oricum încă dinainte încredere în Părintele, să-i spună unde mă poate găsi. Şi Părintele Arsenie a venit la Timişoara şi m-a găsit acolo.

În timp ce noi povesteam şi ascultam eu relatările Părintelui, au venit rudele mele acasă şi, când l-au văzut pe Părintele acolo, s-au cutremurat! Convenţia între familia mea şi ei a fost că ei mă ţin acolo ascuns, ca să-mi pregătesc fuga peste graniţă, dar cu o condiţie: să nu mă ştie nimeni! Să nu ştie nimeni unde sunt ascuns. Or acum, dacă şi un călugăr oarecare a aflat unde sunt, mi-au spus: De mâine pleci! Nu i-am spus Părintelui Arsenie faptul acesta, că ei m-au chemat deoparte, în timp ce era Părintele la ei, şi m-au întrebat cine e şi ce caută aici. Se temeau că e al doilea fugar care a venit cu mine şi nu voiau să mai ţină pe cineva. Le-am spus că nu, nu e fugar ca mine. Le-am spus de ce a venit, dar mi-au răspuns: O dată cu el, pleci şi tu! Pentru mine, a fost atât de greu! Nu i-am spus Părintelui situaţia în care mă puneau, dar i-am spus că la mănăstire nu mă duc, pentru că eu nu cred în ceea ce i s-a promis, că mă poate acoperi şi pe mine şi pe alţii care ar veni acolo. Că aceasta este pricina pentru care nu mă duc la mănăstire, că eu voi continua să rămân fugar sau să plec, dacă voi putea. Ne-am despărţit în clipele acelea. Asta era, nu ştiu, prin 1949, cred, primăvara. Nu mai ţin minte bine…

Şi nu ne-am mai revăzut, apoi, până după ce au trecut anii de închisoare.”

„Arestarea a fost o adevărată binefacere pentru mine…”

De aici, Părintele Nicolae Bordaşiu continuă şirul lung şi greu al peregrinărilor, cu Securitatea mereu pe urmele sale.

„Datorită Părintelui Arsenie – îşi continuă Părintele Nicolae istorisirea –, am plecat de la Timişoara şi am stat ascuns în părţile orădene, până când, tot cu voia Bunului Dumnezeu, am ajuns în închisoare, însă fără a fi trădat şi fără a mă prezenta singur, ci a fost un aranjament în aşa fel, încât nimeni nu mă are pe conştiinţă şi pe nimeni nu am pe conştiinţă. Am fost arestat prin dezvăluirile unui prieten, cel mai bun prieten din fragedă copilărie – era consătean cu mine şi ajunsese medicul penitenciarului din Timişoara – care, cu foarte bună intenţie, a încercat să-mi facă buletin, să pot ieşi în lume şi a ajuns astfel şi el, săracul, în mâna celorlalţi. Dar eu nu-i reproşez niciodată aceasta! Dimpotrivă! Zic că a fost voia lui Dumnezeu şi mâna lui Dumnezeu a lucrat în aşa fel, încât eu nu-i reproşez niciodată nimic! I-am spus şi lui – ne-am înţeles după aceea, pentru că el era mustrat de conştiinţă, că eu am fost capturat de Securitate şi, împreună cu mine, şi alţii care au avut de suferit, dar i-am spus că nu trebuie să-l mustre conştiinţa deloc, fiindcă a fost o minunată întâmplare, ca să ajung în această stare. Eu ajunsesem, din punct de vedere nervos, la o asemenea epuizare, încât mă pândeau multe ispitiri rele.”

L-am întrebat pe Părintele Nicolae cum a rezistat, vreme de şapte ani, presiunilor prigonitorilor şi statutului de fugar.

„Dragul meu, pentru mine a fost greu, că n-aveam libertate. Pentru cei care mi-au deschis uşa, a fost greu, pentru că aveau conştiinţa că deschid uşa puşcăriei pentru ei. Dar nimeni niciodată nu m-a refuzat!

 Şi aici se arată eroismul şi puterea sufletească a românilor, fiindcă nu toţi mi-au fost rude. Ce-aş mai sublinia încă este eroismul copiilor cu care am avut de lucru. Au fost copii, care erau în clasa I, a II-a primară şi care totuşi au ştiut să păstreze secretul în aşa fel, încât, prin copii, nimeni, niciodată n-a aflat despre existenţa mea. Mai degrabă au aflat unii de la oameni mari, care, din compasiune sau ca să-mi găsească încă un sprijin, vorbeau cu alţii despre mine. Sau au fost întâmplări de altă natură: bunăoară, stăteam într-o primăvară către soare şi mi-am scos mâinile pe fereastră, ca să mă bucur de căldura soarelui, şi un vecin, care era în podul grajdului şi care privea de acolo înspre casa unde eram eu, a văzut şi a fost şocat de faptul că se învârt nişte mâini în faţa soarelui, dar nu a mers să spună nimănui, ci l-a întrebat pe unchiul meu, la care eram găzduit, spunându-i ce a văzut. Şi, atunci, unchiul nu a avut încotro şi i-a dezvăluit adevărul, spunându-i: De-acum, poţi să faci ce vrei cu noi… Dar omul a avut atât de puternică dragostea creştină, încât n-a făcut rău, ci a căutat să ajute o persoană aflată în situaţia aceasta, încât mi-au devenit ei apărători în orice împrejurare, după aceea, cât am mai stat în locul acela.

Iar copiii…, ce să mai spun?! A fost, între alţii, într-o familie unde am găzduit, un copil, elev de şcoală primară, din Moldova. Când a fost foametea acolo, au fost aduşi mai mulţi în părţile celelalte, şi familia aceasta l-a luat şi pe acest copil, să-l crească alături de unul al lor. Eu nu puteam să stau în casă cu ei fără să ştie de mine. Făceam lecţii cu el şi cu băiatul gazdei. Dar copilul acesta niciodată n-a povestit la nimeni! Dimpotrivă, veneau pentru mine cu tot felul de informaţii din sat, din lume… Ce ştiau şi ei să-mi spună! Pentru mine a fost o bucurie că îi simţeam atât de apropiaţi şi de calzi sufleteşte. În timpul acesta, am avut şi eu o preocupare, că îi ajutam să îşi facă lecţiile. Ne petreceam timpul în forma aceasta împreună!

Însă cei şapte ani pe care i-am petrecut ca fugar au fost foarte grei. Foarte grei! Ajungeam uneori atât de neuroasteniat, încât mă ispitea gândul sinuciderii! Dar întotdeauna a venit Dumnezeu cu un sprijin oarecare şi, în final, cu arestarea care a fost o adevărată binefacere pentru mine.”

„Nu pot să-I mulţumesc destul lui Dumnezeu!…”

Urmează arestarea şi procesul, care au loc la Timişoara. În cadrul aceluiaşi proces, este audiat şi Părintele Arsenie Boca, pentru vizita sa făcută tânărului Nicolae Bordaşiu, vreme în urmă, la Timişoara. Puţină lume ştie că prima arestare a Părintelui Arsenie Boca se datorează şi acestui fapt. Una dintre cele mai grave acuze din dosarul Părintelui Arsenie, la acea vreme, a fost tocmai această prieteniecu fugarulNicolae Bordaşiu.

Despre această perioadă, a închisorii, Părintele Nicolae Bordaşiu vorbeşte cu sfială de cuget şi foarte multă discreţie. „Nu pot să-I mulţumesc destul lui Dumnezeu, pentru că totdeauna mi-a dat posibilitatea să stau undeva unde nu pot spune că am avut linişte deplină – pentru că frica a fost totdeauna împreună cu mine –, dar unde totuşi o depăşeam, o puteam suporta! Şi, când am ajuns în vremea în care mi-a fost prea greu să mai suport, atunci a venit arestarea şi am intrat în închisoare. Şi vremea aceasta de închisoare a fost precedată întâi de ancheta de la Securitate.

Cum oricine îşi poate închipui, când te ia Securitatea la anchetă, te ia de la vremea când ai început, şi până unde ai ajuns în momentul în care ai fost prins. Şi aşa, au ajuns să le întrebe şi pe rudele mele de la Timişoara cât am stat la ei, de ce m-au ţinut şi de ce m-au alungat. Şi astfel au ajuns să afle că Părintele Arsenie m-a vizitat când eram la Timişoara. Aşa s-a întâmplat că, în octombrie 1955, Părintele Arsenie a fost arestat de Securitatea din Timişoara şi adus la anchetă, ca să-l întrebe ce legături a avut cu acest duşman al poporului, care eram eu.”

„Cum de era Părintele Arsenie singur şi cum de a ştiut acel om să mă ducă acolo?!”

De acest episod al condamnării de la Timişoara se leagă o altă întâmplare minunată cu Părintele Arsenie Boca.

„De la Securitate, când s-a încheiat ancheta – ne spune Părintele Nicolae –, am fost dus la Penitenciar. Părintele Arsenie era şi el arestat şi aştepta eliberarea, după ce s-a încheiat ancheta.

Ca în toate închisorile, paza era destul de aspră. Eu, fiindcă nu eram condamnat, ci doar mă îndreptam spre condamnare, eram ţinut singur într-o cameră. Şi în fiecare închisoare există aşa-zisul program, în cadrul căruia toţi deţinuţii ies afară din cameră – nu toţi odată, desigur, ci fiecare pe rând –, îşi duc vasul cu resturile netrebuitoare şi îşi aduc vas cu apă. Acestea se produc la anumite ore. Şi, într-una din zile, gardianul vine şi-mi deschide repede uşa şi zice: Ia-ţi tineta şi te du la spălător! Eu eram surprins, că nu era în program. În plus, fusesem deja cu tineta şi-am deşertat-o, am spălat-o şi m-am întors. Dar el iar mi-a zis: Ia-ţi tineta repede şi te du la spălător! În spălător, care era la capătul unui coridor, în timpul când era programul obişnuit, ferestrele erau închise cu jaluzele, ca să nu poţi vedea nimic. Am luat repede, uimit, tineta, m-am dus la spălător, unde, de data aceasta, ferestrele erau larg deschise! Eu, care îmi spălasem tineta, ce să fac?! M-am uitat pe geam afară… Şi pe cine am văzut în curtea de plimbare?! Pe Părintele Arsenie! Vă puteţi închipui ce-a fost pentru mine?! Mi-am explicat atunci de ce a trebuit să vin repede şi, după ce mi-am satisfăcut această bucurie, mi-am luat tineta şi eram în continuare uimit… Nici gardianul nu mi-a zis o vorbă, nimic, ca şi cum n-ar şti nimic! Mi-am făcut treaba şi m-am dus înapoi.”

L-am întrebat pe Părintele Nicolae cum de Părintele Arsenie era singur, acolo. Răspunsul Sfinţiei Sale a venit firesc de prompt: „Asta este şi marea mea întrebare! Cum de era Părintele singur şi cum de a ştiut acel om să mă ducă acolo?!”

Şi, în continuarea acestei idei, Părintele Nicolae mai punctează câteva aspecte: „Stând acolo, eu aflasem de la colegul meu de celulă, un deţinut care îşi avea rolul lui acolo, că, dacă vrei să-i faci bine unui puşcăriaş, să-l propui ca martor la proces, ca să-l scoţi din închisoare, să mai schimbe mediul, să se mai deplaseze de aici, de acolo. Şi atunci am numit şi eu o seamă de colegi despre care ştiam că sunt închişi şi i-am invocat acolo, spunând că am avut o problemă cu ei, cumva, ca să-i fac pe anchetatori să-i aducă, să verifice. Şi unul din aceştia – de unde a ştiut el celula în care sunt eu închis nu ştiu! –, într-o zi a venit şi a deschis ferestruica din uşă, care se numeşte vizetă, şi mi-a vorbit, mi-a spus că Părintele Arsenie e acolo, că a venit la anchetă. Şi am rămas surprins: de unde ştia el unde să mă găsească? Este o taină pe care n-am dezlegat-o niciodată! Păreri… sunt. Diferite. Dar numai Dumnezeu ştie care este realitatea, şi aceasta arată că, până şi acolo, în mediul acela, exista o formă de manifestare a credinţei şi a sentimentelor tale româneşti sau de compasiune. Încât eu, mult m-am bucurat văzându-l pe Părintele Arsenie. Ştiam că e închis, nici nu puteam exclude să nu fie anchetat, după ce a venit la mine, la Timişoara! N-avea cum să nu fie închis în penitenciar – asta nu mă gândeam –, însă, după câte ştiu, n-a stat prea mult. Şi nici n-a avut ce să spună. Dacă ar fi fost să fie condamnat, ar fi fost poate pentru omisiune de denunţ. Dar a vrut Dumnezeu să se schimbe puţin atmosfera şi n-a fost Părintele condamnat şi pentru asta”.

„Aiudul a fost cu adevărat o universitate spirituală!”

L-am rugat pe Pr. Nicolae să ne istorisească puţin despre vreme petrecută în închisoare…

„După arestare, cred că am petrecut vreo trei ani până să ajung la Aiud. Trei din totalul de nouă. Am fost, întâi, pentru proces, la Oradea. De la Oradea, la Jilava; de la Jilava, la Constanţa; de la Constanţa, din nou la Jilava, iar la Oradea şi, la sfârşit, am ajuns şi la Aiud.

Se spunea despre închisori că sunt universităţi. Aiudul a fost cu adevărat o universitate spirituală! E adevărat că-s foarte greu de dus anii de închisoare, dacă nu ai credinţă. Unii au derapat. Dar este iarăşi adevărat că eu nu am trecut prin epoca grea de depersonalizare, cum a fost Piteştiul sau Gherla sau Aiudul, mai târziu. Când eu am ajuns, deja trecuse epoca reeducărilor şi, pentru aceasta, nu pot eu să-i mulţumesc Bunului Dumnezeu niciodată îndeajuns, pentru că atunci, prin preotul acela de la facultate, prin secretar, m-a avertizat şi am putut fugi.

La Aiud…, iarăşi pot să spun că Dumnezeu S-a milostivit de mine! N-am avut parte de tovarăşi de celulă imposibili sau rău-voitori sau mai ştiu eu cum. Dimpotrivă! Pentru mine, a fost o binefacere! N-am prea stat mult cu intelectuali. Am stat majoritatea timpului cu oameni cu studii medii sau mai puţin, încât de multe ori ajungeam să fiu cel mai şcolit dintre cei cu care eram. Şi, pentru a umple timpul, aş putea spune că, în timpul închisorii, am fost un mare romancier, un mare povestitor… Umpleam timpul oamenilor, ca să nu se plictisească, încercând să-i captivez în ascultare. Şi-am învăţat şi religie, şi franceză, şi istorie şi tot ce se putea. La un moment dat, am ajuns în închisoare, acolo, la Aiud, cu un tânăr, la vremea când a fost arestat, că de-acum anii au trecut, cu un om în floarea vârstei, un cioban de la Ocna Sibiului pe care, în timpul cât a stat împreună cu mine, l-am ajutat în aşa fel, încât şi eu am învăţat de la el, dar el mai mult de la mine! A învăţat limba franceză, matematică, română, încât a putut să vorbească limba franceză după ce a ieşit de acolo. Şi a ajuns primar în oraşul lui într-o bucată de vreme. Şi a înfrăţit oraşul său cu un oraş din Franţa şi când a venit în vizită primarul oraşului din Franţa, el i-a ţinut discurs în limba franceză. Da! Acestea sunt minunile Universităţii Penitenciare care a fost la Aiud! Şi mai sunt multe alte întâmplări frumoase…”

Părintele Nicolae se lasă destul de greu descusut despre perioada petrecută în închisoare. Cunoscându-l faţă către faţă, îţi dai seama firesc de eleganţa cu care simte să treacă peste aceste aspecte. Ceea ce inundă, din fiecare cuvânt, din fiecare gest, tresărire a Părintelui Nicolae, e seninătatea şi profunzimea acelor oameni ai lui Dumnezeu care, de fiecare dată, fac din suferinţă binecuvântare, din fiecare întâlnire cu ei încă şi încă o minune a lui Dumnezeu păstrată pentru noi pentru vremuri de restrişte.

Revederea cu Părintele Arsenie

A venit şi ziua eliberării. Nicolae Bordaşiu lucrează ca muncitor, apoi ca tehnician la Institutul Ioan Cantacuzino, unde a făcut parte din colectivul care a preparat pentru întâia oară în România gama globulină din sânge retro-placentar.

„Venind în lumea liberă a Bucureştiului, Bunul Dumnezeu nu m-a părăsit şi mi-a dat din nou ajutor, îşi continuă povestirea Părintele Nicolae. După cum vă spuneam, am intrat să muncesc la Institutul Cantacuzino, fiindcă aveam studii de farmacie. Dar, pentru că aveam tinicheaua, cum se zice, de coadă – faptul că am fost deţinut politic – a făcut să fiu încadrat la munca de jos, după ce în două locuri până atunci fusesem refuzat. Ajungând să am, de acum, şi un loc de muncă, aveam şi o locuinţă, am început să-mi caut şi eu prietenii, pe cei pe care îi ştiam. Şi am întâlnit familia Mitropolitului Antonie. Am aflat unde stă dânsul şi am ajuns să-l întâlnesc după o vreme, căutând să-i fac şi surpriza prezenţei. N-am făcut vestită înainte venirea mea – le-am spus şi părinţilor lui, care mă cunoşteau şi care cunoşteau toate relaţiile noastre, să nu îi spună nimic – şi ne-am întâlnit! Sigur că ne-am bucurat mult… El era atunci lucrător la fabrica de mase plastice şi i-am spus şi eu cum am ajuns şi unde am ajuns. Şi el zicea: Ne ajută Dumnezeu… Încet, încet! Mă rog… De la el am aflat că şi Părintele Arsenie este în Bucureşti, dar nu mi-a putut spune unde. Mi-a promis însă că îi va spune despre prezenţa mea. Dar tot atunci mi-a spus că, dacă vreau să-l văd, să merg la Biserica Boteanu, unde se duce cu regularitate. L-am urmărit atunci, ca să-l văd. Şi, într-adevăr, l-am văzut într-o duminică! Era şi Maica Zamfira, Julieta Constantinescu… În prima duminică, eram destul de emoţionat şi nu m-am prezentat. Dar, după aceea, mă rog, era oricum o datorie a mea să fiu eu cel care mă prezint, să ştie ei întâi că am venit. Ne-am bucurat mult că ne-am revăzut! Nu s-a supărat pe mine fiindcă a ajuns în închisoare la Timişoara. A înţeles că acesta e mersul anchetei… Şi m-a sprijinit mult moral în timpul acesta, fiindcă Părintele era o personalitate puternică. Spun şi eu ca fratele Bucescu de altădată: înainte de a gândi, ştia ce ai de spus.

Am fost împreună multă vreme, până când drumurile vieţii îi fac pe unii oameni să se ducă într-o parte, iar pe alţii, într-alta. Părintele a avut o locuinţă unde era mai greu de accesat, fiindcă era urmărit. Şi, cum autorităţile comuniste căutau întotdeauna să facă o altă organizare şi cum ştiam că unii au fost condamnaţi din nou pentru reorganizare, pentru uneltire contra ordinii sociale, ne vedeam mai rar. Şi, apoi, a ajuns la Prislop, unde au ajuns o seamă de măicuţe care au fost colege de facultate cu mine. Şi stareţă era Măicuţa Drăghiţă Ana, care mi-a fost colegă de facultate. Eu le-am sprijinit mult. Şi pe Maica Mihaela Ghişoiu, şi pe Hurducaciu… Nu le mai ştiu acum numele toate… Am sprijinit când a fost problema cu recuperarea căminului de bătrâni al Mănăstirii de la Prislop, unele cunoştinţe mi-au adus memoriul şi eu l-am făcut să ajungă unde trebuie… Şi în multe alte lucrări din acestea.

Părintele, într-o vreme, a lucrat la Institutul Biblic, la Ateliere, şi lucra la emailări de icoane şi de lucruri din acestea şi, când avea nevoie de câte o substanţă mai deosebită, ca să mai încerce câte ceva, eu eram la Institutul Cantacuzino, unde aveam chimicale şi legături cu furnizori de chimicale şi l-am ajutat să poată găsi câteodată ceva reactivi sau mai ştiu eu de ce avea nevoie, până când s-a mutat de tot. Am fost şi eu la Prislop, cred, o dată cât a trăit, cât a fost comunitatea acolo. Şi, apoi, am îmbătrânit, am obosit… Am fost doar după ce a murit să-i văd mormântul, să mă rog să mă sprijine pe mai departe, fiindcă m-a ajutat mult în viaţă.”

„Răbdare. Şi Dumnezeu îţi va ajuta!”

L-am rugat pe Părintele Nicolae să ne mai puncteze câte ceva din acea perioadă în care se afla în imediata vecinătate a Părintelui Arsenie Boca. „Înainte de toate, când lucra la Institutul Biblic şi când eu eram simplu muncitor şi nu prea vedeam drumul vieţii – continuă Părintele Nicolae –, m-am dus iar la Părintele Arsenie. Eu eram oarecum dezorientat. În Institutul acela nu-mi găseam locul, deşi am fost sprijinit foarte mult. Am fost inclus în echipe de cercetare ştiinţifică, încât, la un moment dat, am fost într-un colectiv foarte restrâns, care a sintetizat gama globulină românească şi sânge retro-placentar. Asta a fost o lucrare extraordinară atunci! Dar în mine tot dorinţa de a sluji în Biserică stăpânea. Şi, când îi spuneam Părintelui, îmi zicea: Răbdare. Şi Dumnezeu îţi va ajuta! Şi, într-adevăr, a venit momentul în care să pot intra la teologie, la seminar. Şi, când am fost hirotonit preot, m-am dus pentru binecuvântare la Părintele Arsenie. Îmbrăţişarea plină de căldură şi bucuria de a avea posibilitatea de a fi slujitor am simţit că o împărtăşeşte cu mine şi Părintele. Cu blagoslovenia Părintelui Arsenie, am mers foarte bucuros şi cu încredere în slujirea preoţească. Acesta a fost unul din momentele frumoase ale întâlnirilor noastre.

Ce să mai spun?… Când lucra la altarul de la Biserica Elefterie, ţin minte că îl vedeam atât de preocupat şi atât de dornic să o arate lumii pe Maica Domnului nu aşa, prin tăria culorilor, prin ceea ce în mod obişnuit oamenii văd, ci prin străveziul picturii, s-o vadă oamenii pe Maica Domnului în toată frumuseţea şi duioşia ei de mamă a întregii lumi! Şi era atunci nu taciturn, dar era preocupat şi-l vedeai cum priveşte parcă dincolo de zare, ca să vadă ceva ce noi nu putem vedea… Când lucra la această pictură, era foarte mult preocupat de aceasta. Şi, dacă veneam cu vreo întrebare, când ne întâlneam cu o ocazie oarecare, cu delicateţe ne zicea să revenim cu o altă ocazie. Şi îl respectam şi îl stimam şi apreciam tot dorul acesta de a fi cel care dăruieşte fiecăruia ceva din sufletul lui.”

De ani buni, Părintele Nicolae Bordaşiu slujeşte la Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti, fiind numit paroh aici, după mutarea la cele veşnice a Părintelui Constantin Galeriu, în august 2003. Mereu înconjurat de tineri, îndrumător duhovnicesc al unei comunităţi de excepţie, Părintele Nicolae covârşeşte cu discreţia, sinceritatea şi vigoarea sa părintească. De aceea, întâlnirea cu el este mai mult decât o bucurie. E o binecuvântare. Şi încă un mod a lui Dumnezeu de a ne mărturisi că ne iubeşte, cu vreme şi fără vreme. Şi, mai ales, prin oamenii pe care încă îi mai lasă între noi, pentru a vedea străveziul Cerului…

Sursa: arsenieboca.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. cod msw spune:

    Arsenie Boca … si pentru nevazatori: https://appsto.re/ro/sQSR-.i

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *