Mărturiile terifiante ale lui Avram Iancu despre măcelurile din 1849: „furia gloatei ajunse la culme. Deputatul trădător a fost târât afară şi rupt în bucăţi”



Avram Iancu

Un oraş întreg a fost pustiit, iar peste 5.000 de oameni au murit în zilele celor mai cumplite bătălii purtate de oştile lui Avram Iancu, împotriva insurgenţilor maghiari. Mărturiile evenimentelor petrecute în mai 1849 în Abrud au fost relatate de Avram Iancu, într-un raport redactat la câteva luni de la încheierea revoltelor.

Avram Iancu (1824 – 1872) a fost unul dintre cei mai importanţi lideri ai românilor din Transilvania, în timpul Revoluţiei de la 1848 – 1849.

Implicat direct în mişcările revoluţionare, Avram Iancu a oferit, la câteva luni după închierea conflictelor, un raport detaliat asupra evenimentelor petrecute în Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea. Mărturia lui Avram Iancu datează din noiembrie 1849 şi este adresată Gubernatoriului civil şi militar din Transilvania sub titlul „Raportul prefectului Avram Iancu despre faptele gloatelor româneşti aflate sub ordinul său, în timpul războiului civil din Transilvania în anii 1848 – 1849”.

Lovitura lui Hatvani

Cele mai controversate relatări ale lui Avram Iancu se referă la măcelurile din Abrud, în luna mai a anului 1849. În primăvara anului 1849, Avram Iancu organizase rezistenţa românilor în Munţii Apuseni, în vreme ce guvernul maghiar încerca lichidarea acesteia fie prin tratative de pace, fie prin forţă militară.

Deputatul român Ioan Dragoş a fost trimis la Abrud pentru a cere un armistiţiu urmat de depunerea armelor de către români. În timpul negocierilor din luna mai 1849, trupele maghiarilor conduse de maiorul Imre Hatvani au înaintat spre Abrud şi au pus stăpânire pe oraş, luându-i prin surprindere pe liderii românilor.

Trupele lui Hatvani numărau 1400 de soldaţi cu trei tunuri, iar lor li s-au adăugat 600 de localnici maghiari capabili de a purta arme, afirma Avram Iancu. Românii din Abrud au fost dezarmaţi chiar în acea noapte, iar mai mulţi fruntaşi români, printre care prefecţii Ion Buteanu şi Petru Dobra, rămaşi în Abrud, au fost puşi sub pază şi apoi arestaţi. Iancu s-a retras în tabăra sa din Câmpeni, unde, în zilele următoare, a primit scrisori de la deputatul Ioan Dragoş, în care i să predea armele.

Căpitanul insurgenţilor şi-a pierdut cumpătul

Conflictul din Abrud a pornit la scurt timp după sosirea trupelor de insurgenţi maghiari, din cauza maiorului Hatvani, care a decis ruperea armistiţiului şi a ucis un localnic.

„Un român din Roşia, anume Crişianuţiu, la vederea trupei maghiarilor zise către unii dintre ei să nu se bucure prea de timpuriu, că mai întâi să aştepte ce vor zice la aceasta moţii. Atunci Hatvani s-a înfuriat într-atâta încât pe acel nefericit l-a ucis cu mâna sa, înjunghiindu-l cu sabia. Încurajaţi de aceasta, sălbaticii săi luptători se aruncară în locurile publice asupra românilor, străbătură şi în casele lor, spurcând, prădând şi omorând fără deosebire de vârstă şi sex. Mai mulţi au fost spânzuraţi, apoi chiar şi în acea stare insultaţi”, afirma Avram Iancu în raportul său, publicat integral în volumul „Luptele românilor din Ardeal 1848 – 1849” (Bucureşti, 1919).

Veştile cumplite s-au răspândit cu repeziciune şi i-au revoltat pe munteni. Oamenii au pornit spre tabăra lui Avram Iancu din Câmpeni, pentru a participa la represalii.

În 8 mai 1849, trupele lui Avram Iancu sprijinite de localnici au înconjurat Abrudul şi Roşia Montană. unde se aflau trupele lui Hatvani. În Roşia, 300 de militari maghiari au fost ucişi, iar satul a fost incendiat, în timp ce pierderile suferite de oştile lui Iancu au fost mici, scria liderul moţilor.

Hatvani a ordonat uciderea prefectului Dobra şi a mai multor români din Abrud, în timp ce Ioan Buteanu a rămas în arest şi avea să sfârşească două săptămâni mai târziu, spânzurat.

Atacul oastei lui Avram Iancu asupra Abrdului a început în după-amiaza de 9 mai 1849. După o luptă cumplită, insurgenţii lui Hatvani au fost nevoiţi să se retragă spre Brad. O parte din populaţia civilă i-a urmat. Urmăriţi de oştile lui Avram Iancu, au fost măcelăriţi, iar oraşul Abrud a fost incendiat.

În dimineaţa de 10 mai, Abrudul asediat oferea o panoramă sinistră.

„Lupta nu încetase însă. Căci focul în cea mai imediată apropiere a oraşului continuă toată noaptea. Era foarte întuneric, plouase de la miezul nopţii până dimineaţa, când se lăsă o ceaţă groasă, acoperind împrejurimile. Bătut şi blocat din toate părţile, Hatvani se văzu silit se se retragă pe o cale oarecare. În ziua de 10 mai, la 4 dimineaţa, favorizat de ploaie şi ceaţă începu retragerea spre Cerniţa, pentru a scăpa spre Brad. Pentru a masca retragerea sa şi poate pentru a nu se expune răzbunării românilor, Hatvani luă cu el mai multe familii ungureşti. El forţă însă şi mai multe familii fruntaşe româneşti să-l urmeze, probabil pentru a le pune la nevoie în faţa focului şi a lăncilor românilor şi a se salva pe sine însuşi. El luă şi pe prefectul Buteanu. Reuşi să scape cu puţinele rămăşiţe ale trupelor sale”, scria Avram Iancu, în raportul său.

Măcelul din Abrud

Cea mai mare parte a trupelor maghiare a rămas în Abrud. „Aici se apărară cu ultimele forţe în biserici, case şi beciuri, până când au fost biruiţi complet de focul de tun şi cel de puşcă al românilor. Când au văzut cadavrele fruntaşilor şi a altor fraţi întinse pe piaţa oraşului, furia lor ajunse la culme. Toţi maghiarii care n-au putut să se salveze au fost măcelăriţi. Mulţi au fost ascunşi de românii din Abrud în casele lor şi astfel au fost salvaţi. Oraşul luase foc din cauza împuşcăturilor. Acum însă glotaşii înfuriaţi dădură foc celor mai multe case ungureşti. Din toate părţile se cerea trădătorul Dragoş – astfel îi zice poporul. El fu găsit într-un beciu, târât afară şi rupt în bucăţi. Astfel se termină prima luptă cu Hatvani. Numărul insurgenţilor morţi, inclusiv unguri abrudeni, se poate evalua fără exagerare la 2.000. Pierderile poporului românesc au fost foarte mici”, scria Avram Iancu, în raportul său, publicat integral în volumul Luptele românilor din Ardeal 1848 – 1849 (Bucureşti, 1919).

A doua bătălie, peste 2.500 de morţi

În timpul retragerii din Abrud, maiorul Hatvani a promis că se va întoarce pentru a se răzbuna. Peste o săptămână a avut loc cea de-a doua bătălie de la Abrud, care s-a soldat cu o înfrângere a trupelor lui Hatvani, din care au pierit peste 2.500 de oameni. Căpitanul insurgenţilor a reuşit să fugă.

„Hatvani scăpă printr-o trecătoare laterală. Câţi au scăpat împreună cu el nu se ştie. Unii spun că au scăpat mai mult de o sută, astfel întreaga amată a lui Hatvani a fost complet nimicită, în adevăratul sens al cuvântului. La aceştia trebuie să mai adăugăm pe familiile ungureşti care au urmat pe Hatvani. Acei dintre fugari care se aflau amestecaţi printre soldaţi au fost mai toţi ucişi, ceilalţi, separaţi de armată, au scăpat cei mai mulţi, mai ales femei şi copii, căci nu au fost urmăriţi dinadins”, afirma Avram Iancu, în raportul său, potrivit autorilor volumului „Luptele românilor din Ardeal 1848 – 1849” (Bucureşti, 1919).

Atrocităţile Revoluţiei de la 1848 – 1849

Avram Iancu a aruncat vina pe rebelii ultra-maghiari pentru o serie de atrocităţi din vremea Revoluţiei din 1848 – 1849.

„Cruzimile comise de duşmanul barbar cu această ocazie sunt în adevăr înspăimântătoare. Nu a fost de ajuns că asasinau fără milă bătrâni şi femei nevinovate, ei puneau la piepturile reci ale mamelor ucise copii de ţâţă pentru a-i omorî încetul cu încetul. Mulţi dintre aceşti copilaşi fură găsiţi după trei zile încă vii, cei mai mulţi au murit însă de foame”, scria Avram Iancu, în raport.

Cronicarii străini care au călătorit în Transilvania anilor 1848 – 1849, când comunităţile de români, maghiari, saşi şi secui erau implicate în război civil, l-au descris în cuvinte dure pe Avram Iancu, cel care la acea vreme conducea moţii implicaţi în acţiunile revoluţionare.

„A fost simţită cu mare întristare intrarea trimufală a bandelor de români, ai căror conducători, Avram Iancu, Moga (n.r. Iosif Moga, tribun), Micaş (n.r. Florian Micaş, avocat), dar şi ceilalţi, călăreau alături de colonelul Urban şi de un alai de ofiţeri imperiali. Aceştia erau asasinii maghiarilor neînarmaţi şi jefuitorii oraşelor şi satelor maghiare, care s-au remarcat doar în acest mod”, relata autorul englez John Paget, căsătorit cu tânără din nobilimea maghiară şi stabilit pentru o perioadă în Cluj Napoca, la mijlocul secolului al XIX-lea.

Unii dintre autorii străini au încercat să ofere explicaţii pentru situaţia critică din Transilvania, de la mijloculul secolului al XIX-lea.

“Frământările printre români, ce au dus la această teribilă jaquerie (răscoală), au început cu adunările publice întrunite după Revoluţia franceză din februarie cu scopul de a obţine ridicarea religiei ortodoxe – credinţa autohtonă a Transilvaniei din perioada Imperiului Bizantin – la acelaşi nivel cu celelalte credinţe apărute mai târziu acolo, precum şi de a obţine ridicarea limbrii române la statutul oficial egal cu acela de care se bucură limbile respective ale saşilor, maghiarilor şi secuilor. Credinţa şi convingerea mea fermă este că dacă aceste cereri drepte, raţionale şi îndreptăţite ale românilor ar fi fost satisfăcute cu anticipaţie de către aceia care erau îndrăgostiţi şi mai mult de cuvintele de libertate, filantropie şi reformă decât de punerea lor în practică, sfâşietoarele scene care au pustiit Transilvania nu s-ar fi petrecut niciodată. Gruparea ultramaghiară a desconsiderat cererile îndreptăţite, corecte şi naţionale ale românilor referitoare la religia şi naţionalitatea lor”, scria Andrew Archibald Paton, un celebru diplomat orientalist englez carea a vizitat Transilvania în toamna anului 1849, potrivit autorilor volumului “Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”, editat de Academia Română.

Sursa: adevarul.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *