Noi am avut un trecut unic. Popor născut şi crescut în lacrimi şi necazuri



staniloaie

Nota redacţiei: Orice om, care are cât de cât un bagaj minim de cultură generală, întâi de toate îşi cunoaşte istoria, rădăcinile, valorile şi scopurile, determinate de acestea, ca testament viu sau continuitate a lor. În cinstea celor care ne-au făurit un trecut creştinesc şi demn, suntem datori să luptăm să ne păstrăm măcar omenia, dacă nu şi vitejia – în prezent şi în viitor!

N-avem un trecut măreţ prin fastul şi veşnica ciocnire între ambiţiile unei pături sociale care umblă totdeauna după măriri deşarte!

Indivizii, ca şi popoarele, pe măsură ce sporesc în conştiinţa de sine, îşi cercetează tot mai mult trecutul şi-i dezvăluie tot mai bine semnificaţia. Din moment ce s-a trezit la conştiinţa de sine, un individ sau un popor, trecutul îl interesează neîntrerupt. Dar, înţelegerea trecutului se adânceşte după cum se adânceşte gradul de înţelegere generală a vieţii şi a individualităţii proprii.

Dacă la început cercetarea istorică se mulţumeşte pur şi simplu cu aflarea faptelor trecute, cu date, cu întâmplări, văzute pentru ele, sau cel mult – cu dovedirea vechimii sau vredniciei propriului popor, mai târziu, istoricul caută sub faptele trecute fiinţa naţională, precizarea prin trecut a cunoştinţei ce-o are din prezent despre caracterul spiritual al neamului său.

Cunoaşterea intuitivă a substanţei naţionale din contemplarea manifestărilor prezente are lipsă de o examinare şi precizare prin trecut. În actualitate se amestecă prea multe voci, vuieşte de prea mult zgomot, încât cu greu poţi distinge ceea ce-i veritabil şi durabil românesc de ceea ce-i sforţare şi artificiu. Trecutul însă e liniştit; în el n-a supravieţuit decât vocea veritabil română. Tot restul s-a stins neavând urmare. Trecutul e un cristal care s-a format după legile fiinţei româneşti. Cu el înainte putem controla ce e veritabil românesc în tumultul de azi şi încotro trebuie să ajutăm a se îndruma viaţa română.Trecutul e deget întins spre viitorul normal.

Dar trebuie dezvăluit ca atare.

Noi am avut un trecut unic. Popor născut şi crescut în lacrimi şi necazuri, trecutul nostru bisericesc nu vuieşte de certurile dogmatice ale teologilor, nici de luptele ambiţioase pentru întâietate între ierarhi şi principi, nici de dezbinările fanatice sectare. Dar tocmai de aceea trecutul nostru bisericesc e mai veritabil religios: e viaţă de închinăciune a poporului, e jertfa umilă a celor mulţi şi săraci pentru a-şi zidi şi împodobi locaşuri de rugăciune potrivit concepţiei lor, e luptă simplă fără armele vicleniei, ale teologiei, şi ale puterii lumeşti, pentru apărarea credinţei. Luptă în care, din primul moment, trebuia sacrificată viaţa, ca în timpul primilor martiri ai creştinătăţii.

Trecutul nostru bisericesc e trecut religios poporal. Din istoria bisericească a altor popoare se poate afla orice, numai viaţa religioasă a poporului nu; numai ceea ce-i mai curat nu. De aceea, istoria noastră bisericească trebuie să se închege din amănuntele modeste, dar atât de preţioase pentru cunoaşterea neamului nostru sub unghi spiritual, ale vieţii religioase ţărăneşti.

N-avem un trecut măreţ prin fastul şi veşnica ciocnire între ambiţiile unei pături sociale care umblă totdeauna după măriri deşarte. Măreţia aceasta a aparţinut pe aici altor neamuri. Dar trecutul nostru pe meleagurile (n. n. noastre) are o altă măreţie, de o esenţă mult mai nobilă: măreţia bunătăţii, a frumuseţii morale. Noi n-am împilat pe nimeni, trecutul nostru nu cunoaşte cruzimi şi desfrâuri, crime sociale şi aberaţii morale. Dumnezeu a ţinut să ne crească sub regimul sobru al lipsurilor şi să ne călească virtuţile sub vântul aspru al suferinţelor. Am fost un popor bun; bun nu numai în sensul negativ, ci în cel pozitiv: un popor tenace în virtuţile creştineşti. Numai aşa se explică faptul unic în istorie că un popor fără conducător n-a putut fi slăbit sub ordinea morală. El şi-a chivernisit singur viaţa religioasă obştească, fiindu-şi singur consistor, vlădică, minister etc. El şi-a ridicat prin meşteri din sânul lui biserici din materialul lui autohton şi într-un stil în care se remarcă toată originala armonie a spiritului românesc. Poporul le-a împodobit cu lemnăria atât de minunat înflorită. El le-a dat o pictură în care canonul erminiei şi influenţele occidentale nu pot înlătura un anumit timbru autohton.

Părintele Dumitru Stăniloaie, Ortodoxie şi naţionalism



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *