Nu fi o curvă de om, nu umbla cu cioara vopsită, nu mânca la rahat aiurea

Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită.

Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine.
Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.
La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul, cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura?

Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu fi o curvă de om, nu umbla cu cioara vopsită, nu mânca la rahat aiurea.

Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci când erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa?

Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci. Tăcerea e mană cerească la timpul ei.

Aud că moare lumea. Clopotele anunță trecerea în neființă a vreunei ființe. Doamne, ce tristețe și cât amar, dar ne-a promis cineva, cândva, nemurirea?

Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mâine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, când te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, râdeam, povesteam și noi ca fetele…

Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii.

Pe la 40 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atât de multe de făcut încât toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lângă mine. Până când, într-o dimineață când toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gândul la cât de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gâtul și-ai trecut prin viață ca gâsca prin apă.

Începând de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine. Căușul meu de prețuit timpul: scrisul.

Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decât arareori!

Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvânt nu-l are nimeni pe pământul acesta decât moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricând calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață.

Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi când se oprește răsuflarea ce importantă este clipa.

Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.

Sursa: popesculuminia.wordpress.com

ADVERTISMENT
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.