Istoria Crestinismului

Geneza religiei si a Bisericii crestine

Trecusera aproape opt secole de la intemeierea Romei (753 i.Hr.), iar spiritualitatea romana era caracterizata de existenta unei traditii religioase care includea trei componente: religia oficiala romana, cultele si traditiile locale si cultele orientale. Rolul cel mai important l-au jucat cultele orientale, raspandite in lumea romana ca urmare a sincretismului elenistic.

In cadrul religiei mozaice a evreilor din Palestina s-a conturat, in secolul I i.Hr., ideea venirii lui Mesia (Unsul, adica regele), care, ca urmas al lui David, ii va elibera pe iudei de sub stapanirea romana. Asteptarea mesianica a evreilor a fost insotita de reprezentarile apocaliptice despre sfarsitul catastrofal al umanitatii si despre nasterea unui nou imperiu de o mie de ani. Iudeii sperau ca Iahve va incheia un nou legamant cu intreaga omenire si nu doar cu un „popor ales”. Credinta in mesianism si sacrificiul de rascumparare cu care va veni noul Mesia va deveni miezul doctrinei crestine.

Elementul fundamental al religiei crestine il constituie credinta in invierea lui Iisus.

Reconstituirea evenimentelor din care s-a nascut crestinismul se intemeieaza pe relatarile cuprinse in cele patru „Evanghelii” (ale lui Matei, Marcu, Luca si Ioan), in cele 28 de capitole intitulate „Faptele apostolilor” si pe mesajul cuprins in „Epistole”. Acestea toate formeaza impreuna „Noul Testament”.

Primul reper cronologic important il constituie anii 28-29, cand Ioan Botezatorul propovaduia pocainta si iertarea pacatelor evreilor prin botezul in apa Iordanului. Printre cei botezati s-a aflat si Iisus, originar din Nazaret, provincia Galileea, in care Ioan a recunoscut pe noul Mesia. Revenit in provincia natala, Iisus proclama Evanghelia („Vestea cea buna”).

Mesajul sau predica transfigurarea lumii prin coborarea imparatiei lui Dumnezeu pe pamant: „S-a implinit vremea si imparatia lui Dumnezeu este aproape: pocaiti-va si credeti in Vestea cea Buna.” (Marcu, 1:15)

In primavara anului 30 (sau 33), Iisus, insotit de cei 12 ucenici, hotaraste petrecerea sarbatorii de Pasti la Ierusalim. Semnificatia intamplarilor petrecute in aceste zile si cuvintele-parabola rostite de Iisus in fata ucenicilor constituie miezul credintei crestine.

Mesajul crestin este unul profund moral si se sprijina pe credinta si speranta. Invierea lui Iisus este de neanteles in afara credintei. Credinta, la randul ei, este de neconceput fara incredere: in Dumnezeu, in aproapele tau.

Al doilea fapt esential al mesajului crestin este speranta care, alaturi de demnitatea si increderea in asteptarea apropierii imparatiei lui Dumnezeu, este modelul oricarei vieti crestine.

Nasterea bisericii crestine s-a petrecut in momentul pogorarii Duhului Sfant asupra apostolilor, care vor incepe sa predice Evanghelia in randul evreilor. Prima comunitate crestina s-a constituit la Ierusalim, fiind desemnata cu numele grecesc ecclesia. Activitatea apostolilor a starnit ostilitatea la Ierusalim, prin anii 36-37 Apostolul Stefan fiind lapidat si devenind primul martir al procesului de misionarism in randul evreilor, dar si al paganilor. La Antiohia, s-a organizat prima comunitate de pagani convertiti la crestinism si s-a folosit pentru prima data numele de „crestin” (aparator al lui Hristos). Termenul de Mesia a fost tradus in grecescul „Hristos” (Cel Uns, Cel trimis), care, asociat numele lui Iisus, va deveni un nume propriu.

Raspandirea crestinismului s-a realizat relativ repede prin intermediul apostolilor, in cursul secolului I, si apoi al misionarilor, in perioada urmatoare. Primele comunitati crestine au fost conduse de apostoli, iar dupa disparitia acestora de presbiteri (batrani), ajutati de diaconi.

Roma si crestinii

Autoritatile romane au avut, in primele secole, o atitudine de respingere fata de crestinism, manifestata prin persecutiile impotriva crestinilor. Motivul acestei reactii l-a reprezentat faptul ca crestinii refuzau sa se supuna cultului imperial si sa efectueze serviciul militar sub simbolurile sale. Pana in vremea lui Dominitian (81-96), crestinismul a fost considerat o secta a iudaismului, persecutiile fiind locale si incidentale: la jumatatea secolului I, imparatul Claudiu (41-54) i-a izgonit pe crestini din Roma, iar Nero (54-68) a ordonat primele represalii impotriva crestinilor, acuzandu-i ca au incendiat Roma. In timpul lui Traian (98-117) si al urmasilor sai, prozelitismul crestin a fost interzis. Numarul victimelor persecutiilor a crescut in secolul al III-lea, ultimele victime fiind in randul crestinilor datand din anii 303-306, in timpul lui Diocletian. Pedepsele si torturile la care erau supusi crestinii au fost variate si numeroase, in functie de categoria sociala din care acestia proveneau: aristocratii erau deportati si le era confiscata averea, oamenii simpli erau decapitati sau aruncati leilor, iar rastignirea era cea mai injositoare moarte.

In anul 313, imparatul Constantin cel Mare (306-337) a legalizat crestinismul in imperiul roman prin Edictul de la Milano. Constantin cel Mare s-a implicat direct in chestiunile religioase cu privire la dogma si la disciplina crestina, participand la primul conciliu ecumenic de la Niceea din anul 325, care, intre altele, a fixat regulile dogmei crestine, a stabilit data serbarii Pastelui si a condamnat ereziile (abatere de la dogma crestina oficiala) aparute in cadrul crestinismului.

In anul 391, imparatul Teodosius I (379-395) a declarat crestinismul ca fiind singura religie oficiala a statului roman, interzicand cultele pagane.

Deciziile celor doi imparati (Constantin cel Mare si Teodosius) au facut din crestinism fundamentul unei noi civilizatii. O noua morala a individului si a comunitatii, o noua ordine si ierarhie sociala si politica, un nou spirit al arhitecturii orasului si al artei in general, o noua conceptie despre timp si istorie vor marca definitiv sfarsitul antichitatii clasice, inaugurand civilizatia crestina.

Crestinismul de-a lungul timpului

Crestinismul s-a nascut ca o religie a celor aflati in suferinta si a adus cu sine un mesaj mai presus de diviziunile etnice, nationale, rasiale sau sociale. Crestinismul a predicat o morala de indurare, de puritate si de egalitate sociala. Noua religie a debutat ca o religie urbana, care, pe masura ce orasul a decazut datorita invaziilor, s-a raspandit in lumea satului. Persoane apartinand tuturor categoriilor sociale vor alcatui o comunitate publica noua, unita prin dorinta de e infrunta pericolele majore ale unei vieti crestine demne: pacatul, saracia, moartea. Numai infruntandu-le, oamenii vor putea patrunde in „cetatea lui Dumnezeu”, care apare zugravita ca un loc plin de sfinti cu chipul vesnic frumos si linistit, de barbati si de famei placuti lui Dumnezeu, un loc in care au disparut pentru todeauna durerea, suferinta si lacrimile. Biserica a devenit o institutie sociala, care adaposteste deopotriva pe cei pacatosi, care au todeauna nevoie de mila lui Dumnezeu si fata de care solidaritatea se exprima prin pomana, si, sigur, pe credinciosii de orice rang social si indiferent de sex.

Dupa conciliul de la Niceea, biserica crestina a fost condusa de cinci patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim. datorita cuceririi arabe, ultimele trei si-au pierdut treptat importanta, roma si Constantinopolul disputandu-si intaietatea. Conflictul teologic va deveni atat de acut incat, in anul 1054, crestinismul se va separa in doua biserici distincte: ortodoxa si catolica. Evenimentul, cunoscut sub numele de „marea schisma”, va marca profund evolutia crestinismului.

Ortodoxia. Istoria Bisericii este o parte importantă a credinţei creştine ortodoxe. Creştinii ortodocşi se definesc în mod deosebit prin continuitatea lor cu cei care au trăit înaintea lor, aceia care au fost primii care au primit şi propovăduit adevărul lui Iisus Hristos lumii, cu aceia care au ajutat la formularea şi exprimarea formulelor şi cultului de credinţă, şi cu aceia care au continuat să urmeze neschimbata, dar totuşi tot timpul dinamică, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

Biserica Ortodoxă este Biserica întemeiată de către Iisus Hristos şi apostolii săi. Îşi are începutul în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt în anul 33 după Hristos. Este cunoscută (în special în Occidentul contemporan) ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană, sau ca Biserica Greco-Ortodoxă. Mai este numită şi Biserica Ortodoxă Sobornicească, Biserica Creştin Ortodoxă, Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească (după cum spunem în Crez), Trupul lui Hristos, Mireasa lui Hristos sau simplu: Biserica.

Episcopii Bisericii Ortodoxe trasează o neîntreruptă succesiune apostolică, provenind de la primii apostoli înşişi, motiv pentru care consacrarea lor provine în ultimă instanţă de la însuşi Domnul Iisus Hristos. Toţi episcopii Bisericii, indiferent de titlurile lor, sunt egali în slujirea lor sacramentală. Diferitele titluri pe care ei le au sunt administrative (necesare pentru buna chivernisire a treburilor Bisericii) sau onorifice în esenţa lor. La un sinod ecumenic, fiecare episcop poate da un singur vot, fie că este patriarh ecumenic sau un simplu episcop vicar (deci fără scaun episcopal). În această privinţă nu poate deci exista o echivalenţă cu Biserica Romano-Catolică, în care învăţătura despre primatul papal permite unui papă să intervină de o manieră unilaterală în treburile Bisericii.

Prin succesiunea sa apostolică, Biserica transmite astăzi credinţa Bisericii dintotdeauna, primită de Apostoli de la Domnul Iisus Hristos. Nimic nu este adăugat sau scos din „credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna”. De-a lungul istoriei numeroase erezii au atacat Biserica, şi la acele timpuri şi contexte concrete Biserica a făcut enunţuri dogmatice (în special cu ocazia sinoadelor ecumenice), uneori dezvoltând într-un limbaj nou ce s-a crezut dintotdeauna de către Biserică, cu scopul de a opri răspândirea ereziilor şi chemând la pocăinţă pe aceia care au sfâşiat Trupul lui Hristos. Prima astfel de mărturisire de credinţă a fost Crezul niceo-constantinopolitan, care afirmă:

Cred întru una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.

Catolicismul. Romei vechi i s-a recunoscut la început primatul de onoare pe baza faptului că era capitala imperiului. În anul 330, Constantinopolul a devenit noua capitală. De aceea, la Sinodul al II-lea a toată lumea s-a hotărât ca “după episcopul Romei, întâietatea cinstei să o aibă episcopul Constantinopolului, pentru că cetatea aceasta este Roma Nouă”

Pierzând din mâini capitala, papii au început să aibă gânduri de supremaţie lumească. Pentru a pune capăt pretenţiilor neîntemeiate ale acestora, la Sinodul al VI-lea a toată lumea s-a hotărât ca “scaunul Constantinopolului să aibă parte de întâietăţi deopotrivă cu ale scaunului Romei vechi, şi ca în lucrurile bisericeşti să se facă tot atât de mare ca şi acela, fiind al doilea după acela.”

Papii nu s-au mulţumit cu păstrarea titlului de onoare, ci căutau o supremaţie efectivă asupra întregii lumi creştine. Pentru aceasta, pe la mijlocul secolului al IX-lea, s-au publicat în Occident – sub inspiraţia papii – nişte documente false, cunoscute sub numele de “decrete pseudoisidoriene”. Prin acestea, papii erau ridicaţi în fruntea tuturor episcopilor lumii şi consideraţi urmaşi direcţi ai Sfântului Apostol Petru.

În anul 858, conducătorul gărzii imperiale, Fotie, a fost ales Patriarh al Constantinopolului. El era un om învăţat, energic şi cu o viaţă nepătată.

În anul 861 s-a convocat la Constantinopol un Sinod la care au fost invitaţi toţi Patriarhii din Răsărit şi papa. Papa şi-a trimis delegaţii la Sinod, cu scrisori în care îşi afirma drepturile sale de supremaţie, cerând să i le recunoască şi Sinodul. Acest Sinod a recunoscut pe Sfântul Fotie ca Patriarh canonic, iar pretenţiile papei au fost respinse, arătându-se că problemele administrative ale imperiului sunt de competenţa împăratului, nu ale Sinodului. Delegaţii papali au semnat actul, dar când au ajuns la Roma au fost excomunicaţi de papa Nicolae I, nemulţumit de prestaţia lor. De asemenea, papa a excomunicat pe Patriarhul Fotie împreună cu tot clerul său.

Papa Nicolae I, atrăsese în mrejele sale Biserica bulgară, creştinată de curând de către bizantini şi îi trimisese preoţi latini şi administraţie de la Roma; de asemenea, introdusese diverse inovaţii în practica bisericească. De aceea, Sfântul Patriarh Fotie a trimis către Patriarhii din Răsărit o enciclică în care arăta inovaţiile introduse de latini, pe lângă faptul că au năvălit ca nişte tâlhari în Bulgaria, şi au pus stăpânire spirituală pe ea.

Sfântul Patriarh Fotie a prezentat următoarele inovaţii ale latinilor :

1. postesc sâmbăta;

2. despart prima săptămână a Postului Mare de restul lui, mâncând în acea săptămână lapte, ouă şi brânză;

3. introduc celibatul (necăsătoria) la preoţi şi dispreţuiesc pe preoţii răsăriteni pentru faptul că sunt căsătoriţi;

4. nu recunosc ungerea cu Sfântul Mir făcută de preoţi ci numai mirungerea făcută de episcop;

5. au falsificat învăţătura despre Sfânta Treime, introducând în Simbolul de credinţă adaosul “Filioque” (că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul).

În august – septembrie 867, la Constantinopol, Sfântul Patriarh Fotie a întrunit un Sinod la care a luat parte şi împăratul Mihail al III-lea. Sinodul l-a excomunicat pe papa Nicolae I şi a condamnat aceste inovaţii.

În noaptea de 23 spre 24 septembrie 867, împăratul Mihail al III-lea a fost omorât de acoliţii lui Vasile Macedoneanul. A doua zi, Vasile s-a proclamat singur împărat şi apoi l-a exilat pe Sfântul Patriarh Fotie în mănăstirea Skepe, pe Bosfor. În anul 869 s-a întrunit un sinod mincinos sub conducerea lui Vasile Macedoneanul; atunci a fost condamnat Patriarhul Fotie şi toţi clericii hirotoniţi de el. Au fost condamnaţi toţi ierarhii care au semnat actele Sinodului din 867 şi s-a dat papei o mare putere jurisdicţională asupra Bisericii din Răsărit, aşezându-l pe papă mai presus de Sinoade.

Alte noi pretenţii ale papei l-au făcut însă pe împăratul Vasile să regrete îndepărtarea Patriarhului Fotie, pe care l-a rugat apoi să reia scaunul patriarhal.

În anul 879, Sfântul Patriarh Fotie a convocat un Sinod la Constantinopol, la care au luat parte 385 de episcopi, precum şi reprezentanţii papei Ioan al VIII-lea. Sinodul recunoaşte în unanimitate pe Sfântul Fotie, ca Patriarh legitim, anulează deciziile Sinodului din 869 şi hotărăşte ca Simbolul Credinţei să se rostească fără adaosul “Filioque“. Indignat, papa hotărăşte excomunicarea Patriarhului Fotie şi a celorlalţi episcopi ortodocşi.

Mai târziu, în secolul al IX-lea, împăratul Constantin Monomahul a propus ţinerea unui Sinod la Constantinopol, urmărind unirea cu papa din considerente militare. Acest Sinod a avut loc în anul 1054. Papa s-a învoit să trimită trei delegaţi, în frunte cu cardinalul Humbert, un om învăţat, dar înfumurat şi violent.

Pretenţiile delegaţilor papali, fiind inadmisibile, au fost respinse. Drept răspuns, ei au formulat în limba latină un decret de excomunicare (anatemă) asupra Patriarhului Mihail Cerularie şi a Bisericii de Răsărit, iar apoi au părăsit Constantinopolul.

Sinodul a întors anatema asupra celor care au pronunţat-o, iar pe papa l-au şters din dipticele (pomelnicele) Bisericii Ortodoxe.

Astfel s-a rupt adunarea papistaşilor de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Nu uitati!

-Crestinismul reprezinta unul dintre fundamentele culturii si civilizatiei europene.

-Biserica crestina a devenit de-a lungul timpului liantul dintre individ, familie si cetate. Pasiunile individuale sunt stapanite prin obligativitatea marturisirii (spovedaniei). Autoritatea familiei este consolidata prin sacralizarea ceremoniei casatoriei, copii sunt botezati si pusi sub protectia Bisericii. Biserica este locul principal de intalnire al membrilor unei comunitati, sarbatorile religioase, ceremoniile, momentele importante ale trecerii prin viata – nasterea, casatoria, moartea – fiind marcate la biserica.

Text prelucrat de Pelerin Ortodox din diferite surse.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *