Pentru părinții care urlă, pedepsesc și jignesc „amărâții ăștia de oameni mici” care au atâta nevoie de iubire…

DRAGĂ PĂRINTE CARE STRIGI, AMENINȚI ȘI-ȚI TÂRÂI COPILUL DE COLO COLO,

Te văd în fiecare zi, de zeci de ori. Te aud.

E foarte greu să nu te aud, la cât strigi de dimineață până seara la copilul tău. Te aud în parc, te aud în magazin, te aud în mașină la semafor. Nu știu cum sună vocea ta cea normală, eu te aud doar strigând.
– Ți-am spus de-o sută de ori, treci acasă!
– M-am săturat să strig la tine, de ce naiba nu faci ce-ți spun?!
– Vino-ncoa, că nu știu ce-ți fac.
– Leneșule!
– Obrăznicătură ce ești!
– Copil rău și afurisit!
– Îmi scoți peri albi! Mai bine nu te făceam!

Te văd cu fălcile tale încleștate, cu pumnul strâns, cu privirea îngustată, răcnind și amenințând. Și-l văd și pe copilul tău. Știi ce face el cât tu urli și ridici pumnul în aer? Se depărtează de tine. Te aude tot mai puțin, te iubește tot mai puțin, nu te mai respectă, abia așteaptă să se facă mare să scape de tine, de urletele și de manipulările tale.

Abia așteaptă să nu te mai audă. Să nu te mai vadă. Să fie liber de toți TREBUIE ai tăi, de toți NU E VOIE (deși voie ar fi), de toate pedepsele și șantajele tale ieftine. O să te mintă. Te minte și acum, ia uite-l cum fuge de tine, deși ți-a promis că vine imediat. Nu vrea să facă ce vrei tu, pentru că aveți o relație conflictuală, pentru că așa l-ai crescut, să fiți mereu în război.

Și-ți mai spun ceva, deși știu c-o să mă urăști. Nu-mi pasă, ție nu-ți pasă nici când te urăște propriul copil, de ce mi-ar păsa mie că mă urăști tu.

De vină ești tu. Tu strici tot, cu fiecare urlet și amenințare. Copilul s-a născut numai cu iubire, dornic să te mulțumească, să te facă fericit. Apoi ai început să-l cerți că plânge la trei luni când îl lași singur. L-ai lăsat să plângă singur. Ai strigat la el să tacă. O dată, de două ori, de zece ori, de mii de ori. Poate l-ai zdruncinat o dată, mama ta de copil, taci naibii o dată să dorm și eu măcar o oră, ce mi-o fi trebuit să te fac. Apoi te-ai simțit vinovat și ai făcut-o iar, pentru că vina duce la frustrare și furie. Curând, n-ai mai știut să faci altceva, pentru că el, copilul tău, a început să facă exact ce-a văzut la tine: să fie furios, să strige, să întrețină conflict, el a crezut că așa e bine, că asta îți dorești de la el.

Și uite așa se face că la patru ani sau la șase sau la opt, îl strigi de zece ori și el nu răspunde. Trebuie să-l aduci la masă târându-l prin casă. E musai să-l pedepsești ca să mănânce. Stă numai pe telefon și tabletă, normal, are nevoie să evadeze în altă lume, asta pe care i-o oferi tu e iad. La școală e agresiv. Vorbește urât tuturor, se ia de cei mai mici (oare de unde o fi învățat asta?), nu e atent la nimic, nu are nici o pasiune. Normal că n-are, cine are timp de hobby-uri când în loc să facă ce-i place, se ferește de ploaia de urlete și amenințări, poate palme sau șuturi în fund?

Greșești, părinte care strigi la copil de dimineață până seara. Înțeleg să-ți ieși din fire din când în când, oameni suntem. Înțeleg să ridici vocea când îți sar nervii pe pereți. Nu spun că-i bine, spun că e de înțeles, copiii au nevoi mari și dese, iar noi avem resurse limitate. Îți ceri scuze, explici și te obligi să nu se mai repete. Dar de-adevăratelea, nu doar așa, de urechile copilului. Dar dacă tu faci asta mereu, dacă toate replicile tale sunt răstite, dacă copilul tău știe doar de frică și de pedeapsă, și nu și de iubire, nu faci bine. N-o să ai o relație bună cu copilul tău, iar el n-o să aibă o relație bună cu nimeni. Își va face greu prieteni adevărați, își va alege partener un abuzator sau o victimă, va crește copii nefericiți, ca și el.

Copilul tău nu e fericit. Nu se simte iubit. Nu se dezvoltă armonios. Nu se bucură de copilărie. Și este vina ta. Știu, nu e frumos ce spun, dar nu-mi pasă. Nu mai pot, nu mai suport părinți care urlă, care trag de copii, care pedepsesc și jignesc amărâții ăștia de oameni mici care au atâta nevoie de iubire, de acceptare. Stricați copiii. Singurii voștri copii. Vă stricați relația cu ei, îi stricați pe ei și generațiile viitoare.

Oprește-te. Scutură-te. Cere ajutor. Spune-ți: Ce fac nu e normal. Se poate și altfel. Sunt rănit și nu știu să mă port altfel. Dar copilul ăsta are nevoie de brațele mele, de încurajările mele. Există și altă cale. Nu e prea târziu. Iartă-mă, copilul meu. De azi o să încerc altfel. Am greșit, pentru că și alții au greșit față de mine și n-am știut să mă trezesc la timp. Te iubesc și de azi o să încerc să-ți arăt asta. Ești minunat. Împreună putem repara totul. Ai încredere în mine.

Sau spune ce vrei tu. Dar încearcă. Măcar încearcă să iei o pauză și să privești de la distanță relația ta cu copilul tău. El te iubește, sigur, ei ne iubesc orice-am face. Dar merită mai mult.

Mai citește o dată textul ăsta când îți trece furia pe autoarea lui. Gândește-te bine care e miza. Ce ai de pierdut și ce ai de câștigat. Nimic nu e mai prețios pentru tine decât relația ta cu copilul, decât viitorul și fericirea lui, decât liniștea ta că ai făcut tot posibilul și nu ai ales calea cea mai ușoară, ci pe cea corectă. Construiește aici. E greu, duc și eu aceeași bătălie de niște ani. Se poate. Îți promit că se poate. Nu mai striga. Nu mai amenința. Ia-o de la capăt. Cu vocea ta normală, o mai găsești prin capul tău? E acolo. Vorbește-ți ție cu ea întâi. Apoi lasă și copilul s-o audă.

PS. Da, știu, probabil părinții cărora mă adresez acum nu vor citi niciodată textul ăsta. Dar am avut nevoie să-l strig, să mă eliberez de el, mă sugruma și mă strângea pe dinăuntru.

Sursa: printesaurbana.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.