Pr. Arsenie Boca: „Vreţi plata Duhului Sfânt? Odihniţi-L pe Dumnezeu întru voi!”



rugaciune

Omul în întregimea lui are a doua însemnătate după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preţ decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aici. El nu se mulţumeşte numai să creadă în existenţa unei lumi nevăzute (cum face omul protestant) sau să deducă cu mintea existenţa ei din lumea sensibilă, văzută, (cum face teologul catolic), ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea (cu lumea nevăzută). Dar chiar dacă n-ar urmări aceasta, el suferă o necontenită înrâurire de la acea lume (nevăzută), chiar când nu are o cunoştinţă actuală a acelui fapt.

Destinul omului nu se desfăşoară influenţat numai de factori materiali şi biologici sau cârmuit numai de voinţa proprie, ori a celorlalţi oameni, ci asupra lui stau aplecate în fiecare clipă puterile cerului, cât şi ale iadului, încercând să-l înrâurească în sensul urmărit de ele. Omul nu e fărâmă uitată în spaţiul lumii, ci tot ce există îi poartă un palpitant interes. Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi pentru aceea că în jurul fiecărui ins şi pentru fiecare se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concentrată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută. (Pr. Dumitru Stăniloae: Elemente de antropologie ortodoxă).

Sunt deosebit de semnificative cuvintele lui Iisus că „Duhul rău caută odihnă, pe care n-o găseşte prin pustii ci numai în inima omului”. Şi iarăşi semnificative sunt cuvintele din rugăciunea „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi te odihneşti (Heruvicul – Sfânta Liturghie). Mintea şi inima, iubirea şi cunoaşterea, sunt „locul” lui Dumnezeu în om. Dar şi urâciunea pustiirii poate să cuprindă „locul cel sfânt” cum zice Daniil. Deci, după texte, inima şi mintea omului pot să fie: sau odihna lui Dumnezeu şi chinuirea duhurilor rele sau „odihna” duhurilor rele şi chinuirea lui Dumnezeu.

Avem două conştiinţe paralele. E fapt important aceasta şi aproape necunoscut. Subliniem: „conştiinţa religioasă” şi „conştiinţa eului”. Adesea „conştiinţa religioasă” apare ca întunecată, pentru că duşmana sa, „conştiinţa eului”, cu o forţă extremă o ţine în nemişcare. Ea continuă totuşi, chiar aşa, să dea mărturie. O inversare a situaţiei – mântuirea nu poate avea loc decât sub acţiunea „conştiinţei religioase”, normative, revelată în Hristos.

În „conştiinţa eului”, omul se înţelege ca centru al lumii şi îşi reduce la el toate elementele existenţei de care se ştie conştient.

În sfera „conştiinţei religioase”, dimpotrivă, omul se descoperă în întregime dependent de o putere care îl depăşeşte, îl pătrunde şi îl atrage spre ea. Iată la ce adâncimi se dă războiul nevăzut.

Pe „conştiinţa religioasă” se altoieşte smerenia, mama tuturor virtuţilor. Pe cealaltă, pe „conştiinţa eului”, însă, se grefează independenţa, neascultarea îndărătnică, trufia căpetenia răutăţilor. Şi una şi alta au expressia lor exterioară văzută: una – dragostea ascultării desăvârşite (Filipeni 2, 2-5), cealaltă – îndărătnicia şi toată răzvrătirea. Focul, pârjolul acestui război, „nu-l stinge” decât smerenia, dulama lui Dumnezeu. Şi e mai bine a fi smerit, decât a şti ce e smerenia.

După cum ştiţi, una din încheierile rugăciunilor pe care le zice preotul la Sfânta Liturghie, spune: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi te odihneşti.” Băgaţi de seamă, deci, că Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în persoane, Se odihneşte întru sfinţi! Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că în păcătoşi Se chinuieşte! „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru, şi întru Sfinţi Te odihneşti”. Dacă sufletul drepţilor îl odihneşte pe Dumnezeu, închipuiţi-vă cât Se chinuieşte El în sufletul păcătoşilor?! Cât Se chinuieşte Dumnezeu într-o dărâmătură de om. La câtă umilinţă supun oamenii chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Să ştiţi că poruncile Domnului sunt poruncile vieţii şi voi aveţi multe greşeli faţă de viaţă, faţă de viaţa voastră, faţă de viaţa copiilor voştri şi faţă de viitorul neamului. Ascultaţi, că nu vă grăim din cărţi şi peste puterile voastre de înţelegere. Uite, de aici, din uşile împărăteşti, numai noi preoţii vă grăim. Şi vă spunem că avem canonul să vă ascultăm necazurile. Iar când este unul mai curat, zicem: bine că mai este unul mai neticăloşit de păcate; şi atunci ne-am odihnit. Şi am simţit bucurie când a venit un creştin mai depărtat de păcate. Şi atunci ne-am odihnit.

Dragii mei, în primele veacuri ale creştinismului toţi creştinii se numeau sfinţi pentru că zilnic se mărturiseau şi se împărtăşeau, şi se împărtăşeau de viaţa de dincolo, căci mărturisind pe Dumnezeu, ei plecau la treburile lor zilnice şi se trezeau arestaţi sau li se tăia capul pentru credinţa în Hristos! Întru aceştia se odihnea Dumnezeu. Despre aceasta vi s-ar putea ţine o predică morală. Trageţi-vă singuri înţelesurile din aceste cuvinte: „Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru Sfinţi Te odihneşti”.

Băgaţi de seamă care plată o vreţi:

– Vreţi plata Duhului Sfânt? Odihniţi-L pe Dumnezeu întru voi! Cealaltă plată nu-i decât pedeapsă şi pe asta nu o vreţi. Altă plată nu este. Dumnezeu în Treime locuieşte în oameni asemenea soarelui, care este unul singur dar dă lumină, căldură şi este glob (soare).

Ştiţi sau aţi auzit că mulţi îl căută pe Dumnezeu în „ceruri” şi că ar vrea să meargă cu avionul la El, sau cu nişte gloanţe care ar trece prin nu ştiu ce straturi. Noi nu trebuie să-L înţelegem pe Dumnezeu în acest mod, adică stând undeva departe, în nu ştiu ce hăuri din lume. Dumnezeu nu locuieşte în depărtare, ci în inimile oamenilor. împărăţia lui Dumnezeu nu este la cine ştie câte milioane de ani lumină depărtare, ci este în lăuntrul nostru, împărăţia lui Dumnezeu e o împărăţie a conştiinţei împăcate cu toată lumea, o împărăţie a iubirii de Dumnezeu şi de oameni, în care se oglindeşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare, realizaţi în inimă această cunoştinţă a lui Dumnezeu, această conştiinţă curată!

Am găsit la unul din Sfinţii Părinţi cuvântul că, însuşi Dumnezeu grăieşte din conştiinţa limpede a Sfinţilor, a slujitorilor Săi. Şi zice Sfântul, lărgind înţelesul, că Dumnezeu strigă voia Sa din conştiinţa Sfinţilor către confraţii lor, oamenii. Acum aş vrea ca, de aici, să vă ridic puţin mintea la preţul pe care-l aveţi voi, să vă ridic mintea la valoarea pe care o aveţi îngropată în ţarina trupului vostru, şi pe care, rogu-vă să o dezgropaţi şi s-o scoateţi la lumină, ca să faceţi lucrările lui Dumnezeu, ca să fiţi odihnă, nu muncitori, chinuitori (ai lui Dumnezeu).

Mereu am crezut în această valoare a omului, nu aceea pe care o vedem noi, cu ochii închişi, ci valoarea pe care ne-a dat-o însuşi Dumnezeu. Că omul care ştie aceasta altfel se poartă, altă nădejde are, merge mereu cu fruntea ridicată, nu cu fruntea plecată spre pământ. Cuvântul acesta se întemeiază pe următoarele trei texte: două ale lui Iisus şi unul al Sfântului Apostol Pavel:

1. „Cel ce are poruncile Mele, şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte pe Mine; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi pe el, şi vom veni la el şi locaş la dânsul vom face” (Ioan 14,21,23).

E limpede.în vremea veche se ştia foarte bine lucrul acesta. Drept aceea, ca să vă silesc să mă credeţi, vă tâlcuiesc două nume: Teofan şi Teofor – (care înseamnă) iubitor de Dumnezeu şi purtător de Dumnezeu. Prin urmare, iată la câtă cinste, la câtă valoare ne-a ridicat Iisus, descoperindu-ne voinţa Tatălui şi a Sa, de a locui în oameni. Şi ce ne cere Iisus în schimbul acestui favor? Nimic altceva decât a-I păzi poruncile Lui şi poruncile Lui nu sunt grele. E iubirea de Dumnezeu şi de oameni, de toţi oamenii, şi de cei ce te urăsc! Şi se poate. întâi a putut Iisus. Veţi spune: Era Dumnezeu! Bine. Dar întâiul Ucenic era om, Sfântul Ştefan. Ce a zis când îl omorau cu pietre? „Iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Se ruga de iertare ca Iisus.

Acestea-s cele două porunci ce trebuie să le sileşti… Da ce, iubirea e poruncă? Da, că orice poruncă e silinţă, la început, până te obişnuieşti, şi apoi din fire, fără silă, iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni. De aceea îi poruncă, fiindcă nu-i chiar uşoară. Şi atunci, până nu-i uşoară, (până când îţi va deveni uşoară), stăruie în ea, până capeţi deprindere. Atunci să ştii că eşti locuit de Duhul lui Dumnezeu, eşti locuit de Fiul, Care se ascunde în poruncile Sale şi eşti locuit de Tatăl, al Cărui chip şi asemănare eşti.

2. Al doilea text al lui Iisus: în primul cuvânt e vorba de Fiul şi de Tatăl; şi vorbeşte şi de Duhul Sfânt: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (loan 20,22-23).

Ştiţi ce se întâmplă cu oamenii? Să luăm de exemplu pe Sfinţii Apostoli: S-au bucurat cu lisus, dar cu toate acestea când a venit ceasul încercării s-au temut. Erau fricoşi. Uite, ăsta-i omul? A înviat lisus şi nu voiau să creadă, unii de bucurie, alţii de teamă. Abia în ziua Pogorârii Duhului Sfânt au deschis inimile pentru totdeauna. Din ceasul acela n-au mai stat cu uşile încuiate de teama nimănui.

Acum fraţilor, controlaţi-vă ce duh este în voi? Dacă vă e teamă să-L mărturisiţi pe Hristos, atunci sunteţi fricoşii din Apocalipsă. De aceea e trimis Duhul Sfânt, ca să ne tămăduiască de frică. Ştiţi cui îi este frică? Celui care are conştiinţa încărcată.

Cum să ieşim din frică?

– „Dragii mei, folosiţi-vă de cuvântul lui lisus”, „Luaţi Duh Sfânt” Duhul Sfânt este cel care te curăţeşte pe tine atunci când ceri iertare, că pe nimeni n-a refuzat Dumnezeu dacă omul s-a smerit. Lucrul acesta se face în faţa preotului. Veniţi în faţa preotului şi (prin Taina Sfintei Spovedanii) cereţi iertare de păcate! De la lisus avem acest Duh Sfânt, dar (noi, preoţii) nu putem ierta păcatele celor ce nu ne-o cer, celor ce nu vin la spovedanie. Nu putem ierta păcatele în absenţă; nu putem ierta păcatele prin poştă. Când ţi s-au iertat păcatele în chip legal, aşa cum e rânduiala Bisericii, atunci ai ieşit din frică.

Acum altceva: Băgaţi de seamă că sunt două duhuri: Duhul lui Dumnezeu şi duhul satanei – duhul mândriei şi cel al părerii de sine, care te ridică împotriva lui Dumnezeu. Dacă omul nu bagă de seamă, se întâmplă ca şi cu o grădină – se umple de mărăcini, se umple de păcate. Şi atunci bietul om începe să se îmbolnăvească la suflet, la minte, şi se apropie de doaga nebuniei. Aceasta-i „binefacerea” pe care ţi-o dau păcatele. Ştiţi că sunt şerpi care sug vacile, tot aşa şi păcatul e un fel de dulceaţă, dar pe urmă e venin şi otravă. Toate păcatele au ceva îndemnător în ele, şi pe urmă găseşti că-s otravă, că-s venin.

Măi fraţilor, nu fiţi ca „vaca-şarpe”. Omul are minte şi dacă te tot duci după păcate, te întuneci la minte, slăbeşti dinspre Dumnezeu şi la necaz vine satana şi-ţi aruncă ştreangul la gât ca să te câştige total. Biserica e oprită a se ruga pentru cei ce cu voia lor s-au dat satanei. Vedeţi, omul în prostia lui vrea să fie al „ăluia” şi zice: „să fiu al…, să mă ia… !” Şi satana se foloseşte de omul prost. Nu vă lăsaţi încărcaţi de păcate, că cu cât te laşi mai mult, cu atât te trezeşti mai neputincios la vreme de necaz. Şi atunci, în loc să zici: „Doamne, ajută-mă!” îţi umblă prin cap gânduri să te omori, să te pierzi, să nu te mai poată scăpa (scoate) nici sfinţii lui Dumnezeu.

Asta-i prezenţa Duhului Sfânt. Ori de câte ori cerem iertare, Duhul lui Dumnezeu se roagă pentru mântuirea omului, Duhul care sălăşluieşte în noi de la Sfântul Botez. Această sălăşluire a Duhului Sfânt se înnoieşte cu fiecare Sfântă împărtăşanie. De aceea creştinii primelor veacuri se împărtăşeau în fiecare zi şi de aceea nici nu se temeau de prigoană. La ei nu era frică. Până şi copiii erau mai curajoşi decât mulţi dintre oamenii mari de azi, cunoscând cuvântul unui copil când zicea: „Tată, nu te teme, că şi eu am să-L mărturisesc pe Iisus Hristos când mă fac mare”.

Dacă veţi avea răbdare în necazuri, să ştiţi că veţi avea şi Duhul Sfânt. Dacă veţi avea şi puterea de a mulţumi în necazuri, atunci străluceşte Duhul Sfânt în voi şi să ştiţi că nu-i cu neputinţă. Când cineva nu e liber de păcat, să nu pună vina pe altcineva. Să nu pună vina nici pe stat şi nici pe împrejurări, ci pe sine însuşi, pe lipsa tăriei sale în credinţă, pe lipsa dragostei sale faţă de Dumnezeu. Că întotdeauna, cei ce au trăit în păcat au pus vina pe alţii. Aceştia-s mereu cu cârteala pe buze.

A-ţi fi viaţa mai curată, a te elibera de păcat, o poţi face în orice vreme. Nu te opreşte nimeni, creştine, să te faci mai bun, mai curat, mai cuminte şi cu minte! Deci, nu întârzia!

„Odată oamenii I s-au plâns lui Dumnezeu că tare o duc greu cu necazurile, cu lipsurile şi cu păcatele.
– Drept aţi spus fiilor că o duceţi greu cu păcatele. Deci dacă o duceţi greu cu ele, nu le mai faceţi!”

Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de cine să asculte întâi?

Toate necazurile noastre, noi ni le-am pricinuit cu păcatele noastre şi ele sunt urmări şi plată îndesată pentru păcate; şi asta până vom înţelege pentru ce ne vin şi ne iau de nas, ca să ne săturăm odată de ele.

Pr Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor, vol. 1, Editura Credința Strămoșească, 2012, p. 51-64

Articol relatat de portalul ortodoxiatinerilor.ro



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *