Pr. Petru Pruteanu: Despre împărtăşirea copiilor



copii-la-impartasit_w1000_h801_q100

Părinte Petru, Vă rugăm să explicaţi care sunt cerinţele pentru împărtăşirea copiilor pentru că, de multe ori, părinţii îşi aduc odraslele abia la sfârşitul Liturghiei, iar după împărtăşire pleacă imediat; alteori, copiii au gura plină cu mâncare, dar vor şi împărtăşanie. Există careva canoane şi reglementări bisericeşti în această privinţă?

Întrebarea este foarte serioasă şi nu cred că poate exista un răspuns categoric şi unilateral la problema împărtăşirii copiilor, mai ales că deja există mai multe tradiţii locale foarte diferite în această privinţă. Deci, vorbim de participarea la toată Liturghia (+ alte Laude bisericeşti?) şi ajunarea (nemâncarea) înainte de împărtăşire, dar cu referire la copii, nu la adulţi. Încerc să formulez un răspuns sistematic:

1. Romano-catolicii nu au această problemă a împărtăşirii copiilor, pentru că ei dau prima împărtăşanie abia pe la 7 ani, după care-i împărtăşesc pe credincioşi doar cu ostia, fără a gusta din vinul euharistic. Această practică a fost de fapt una din soluţiile posibile pentru valul de copii care tot mai des se botezau în pruncie, dar nu se puteau împărtăşi separat cu Trupul şi Sângele Domnului, aşa cum o făceau maturii în primele secole. Bineînţeles, nu agreez această practică, dar nici nu o condamn categoric din moment ce, foarte probabil, ea a fost uzitată şi de răsăriteni până la generalizarea linguriţei în sec. X-XI. După cum se ştie, împărtăşirea cu linguriţa permite chiar şi pruncilor nou-botezaţi să li se dea cel puţin o picătură de Sfântul Sânge, iar odată cu creşterea lor – şi mici părticele din Sfântul Trup. Am făcut această precizare pentru a înţelege că problema împărtăşirii copiilor a apărut în Biserică destul de târziu, pentru că până prin sec. VI copiii arareori se botezau, apoi încă câteva secole aceştia se botezau abia după 3-4 ani, când deja înţelegeau ceva şi puteau chiar să ajuneze înainte de împărtăşire şi să stea cuminţi lângă părinţii lor. Ce făceau copiii până la botez şi cum participau părinţii lor la slujbe dacă nu aveau cu cine să-i lase nu ştim. Istoria tace…

2. Ajunarea obligatorie înainte de împărtăşire a început să se practice în Răsărit încă din sec. II-III, iar în Apus în sec. IV-V (Sinodul de la Hippone din 393 şi Canonul 41 Cartagina). Reieşind din contextul istoric de atunci, când majoritatea oamenilor care se botezau şi participau la Liturghie erau maturi, ne dăm seama că şi ajunarea se referă tot la adulţi, fără a avea formulate careva excepţii pentru copii sau prunci.

3. Condiţia participării la toată Liturghia este sugerată de Canonul 2 Antiohia (sec. IV), de unde înţelegem că oamenii obişnuiau să participe la întreaga slujbă, neglijând anume elementul împărtăşirii. Însă întrebarea adresată se referă la o situaţie contrară, când oamenii neglijează Liturghia şi vor doar împărtăşirea. Ca şi în problema ajunării, toate mărturiile istorice directe şi ocazionale vorbesc doar despre adulţi, fără nici o referire la copii.

4. Practica liturgică şi pastorală ne vorbeşte foarte clar despre o percepţie magică a împărtăşirii care, chipurile, îi ajută şi-i păzeşte pe copii de toate relele, dar înşişi părinţii care aduc copiii se împărtăşesc extrem de rar sau chiar deloc. Ei deja sunt mari şi nu au nevoie de acest „ajutor magic”… Mai mult decât atât, şi copiii sunt aduşi la împărtăşanie doar până la 3-4 ani, cât timp preotul le dă euharistia pe mâncate sau, cel mult, până la 7 ani, când copiilor deja le este impusă spovedania. După aceea, deşi copiii încă au nevoie de o abordare specială până pe la 12 ani sau şi mai mult, şabloanele pseudo-bisericeşti limitează destul de drastic accesul la împărtăşanie prin diferite reguli obiective sau subiective.

5. Un preot responsabil nu trebuie să se bucure deloc atunci când vede că părinţii aduc copiii la împărtăşire, dar ei înşişi nu se împărtăşesc. Din punct de vedere misionar şi psiho-pedagogic, un asemenea gest trebuie acceptat doar ca excepţie, dar nicidecum ca regulă. Personal cunosc foarte mulţi copii care au acceptat împărtăşania abia după ce şi-au văzut părinţii împărtăşindu-se. Dar sunt destule biserici unde copii sunt ţinuţi de mâini şi de picioare pentru a fi împărtăşiţi cu forţa, iar această violenţă traumează iremediabil o mulţime de suflete nevinovate.

6. În contextul în care nu există reguli exacte şi generale pentru împărtăşirea copiilor, preoţii au o destulă libertate şi responsabilitate pentru a găsi soluţia cea mai bună de a-i face pe copii să iubească Biserica şi slujbele ei. Această preocupare trebuie să fie o strategie duhovnicească pe termen lung, reieşind şi din greşelile pastoral-misionare care s-au făcut de-a lungul timpului, dar nu o bucurie de moment că măcar 2-3 copii se împărtăşesc. Preoţii trebuie să aibă destulă înţelepciune şi curaj pentru a face ordine în propria parohie (dacă, bineînţeles, îi interesează asta), iar anumite persoane din biserică ar putea să le vină în ajutor.

7. Consider că pruncii sugari şi copiii de până la 4-5 ani se pot împărtăşi chiar dacă au mâncat, dar odată cu creşterea, timpul dintre ultima masă şi împărtăşire trebuie să crească. Nu-i o problemă dacă un copil mic bea un ceai şi mănâncă nişte biscuiţi sau pâine cu miere/dulceaţă pe la orele 8 dimineaţa, apoi pe la 10-11 se împărtăşeşte. Nici la grădiniţă nu mănâncă mai des de odată la 3-4 ore şi nu de fiecare dată li se dă carne şi nici măcar lactate, de aceea, nu există nici un motiv să le dea de mâncare chiar înainte de împărtăşire, ceea ce este mai mult o alintare şi o proastă educare. Bineînţeles, dacă copiii mai mari de 4-5 ani (chiar şi mai mult de 7 ani) au careva probleme de dezvoltare fizică, cu binecuvântarea preotului, aceştia de asemenea pot să mănânce puţin de dimineaţă, dar trebuie să avem grijă ca în spatele acestei slăbiciuni fizice să nu se ascundă un capriciu sau şantaj al părinţilor. Deci, trebuie mult discernământ şi înţelegere în această privinţă, iar cazurile particulare nu trebuie să devină regulă. Până la urmă, abordarea poate fi asemănătoare cu cea a bolnavilor sau a femeilor însărcinate, care de asemenea variază de la caz la caz…

pp_24

Ieromonah Petru Pruteanu

8. Problema participării la întreaga Liturghie e mult mai complicată decât cea a ajunării pentru că, pe de o parte, copiii sunt uneori foarte gălăgioşi şi nu pot fi ţinuţi în biserică pentru că tulbură întreaga comunitate, iar pe de altă parte, părinţii vor şi chiar trebuie să participe la toată slujba. Copiii trebuie şi ei să participe la slujbă în măsura în care încep să înţeleagă măcar ceva din citirile biblice, din predică şi din rugăciuni, iar această înţelegere nu vine de la sine, ci printr-un efort comun al preotului, al comunităţii şi, mai ales, al părinţilor. Există mai multe soluţii relative pentru această problemă, urmând ca fiecare familie, sfătuindu-se cu preotul, să aleagă cea care li se potriveşte mai mult. În acest context, nu sunt de acord (mai ales că am şi încercat personal) ca biserica să organizeze un spaţiu special în care să se joace copiii, iar în momentul împărtăşirii aceştia să fie aduşi în faţa altarului. Astfel, copiii nu ajung niciodată să facă diferenţa între grădiniţă şi biserică, luând totul în glumă şi joacă, fără să ştie de fapt ce primesc prin împărtăşanie şi că aceasta implică o anumită pregătire. Consider că mult mai potrivit este ca ambii părinţi să vină cu copilul la biserică, dar să stea cât mai aproape de uşă, ca în cazul că plânge, unul din ei să poate ieşi un pic afară şi să-i vorbească (pe înțelesul copilului) că în biserică trebuie să fie cuminte, după care să revină. Deja la sfârşitul slujbei, părintele care a stat în biserică şi a ascultat integral slujba va lua copilul şi împreună se vor împărtăşi. Dacă al doilea părinte nu a lipsit prea mult de la slujbă şi acesta se poate împărtăşi, iar dacă a stat mai mult pe afară (mai ales în momentele esenţiale ale Liturghiei, fără să aibă sonorizare care să-i permite ascultarea slujbei de afară), o va face duminica viitoare, când părinţii îşi vor schimba atribuţiile între ei. Dacă părinţii au mai mulţi copii, cei mai mari pot sta cu un părinte în biserică, iar cei mai mici să iasă şi pe afară dacă plânge şi-i deranjează pe alţii. După o perioadă, vom observa că copiii se obişnuiesc să stea cuminţi lângă propriii părinţi. E şi firesc ca rezultatul să vină în timp, după mai multe luni de participare la slujbe, nu dintr-o dată, cum ar vrea unii părinţi.

9. Practica întâlnită în multe parohii româneşti de a împărtăşi copiii în orice moment al slujbei cu Sfintele Taine uscate, este una inadmisibilă. Aceasta transformă împărtăşirea – care prin definiţie este un act comun – într-un gest consumerist particular, rupt de sinaxa liturgică. O astfel de împărtăşire devine un fel „McDrive”. Biserica păstrează Sfintele Taine uscate în special pentru bolnavii care nu pot veni la Liturghie şi sunt împărtăşiţi acasă ori la spital, sau pentru alte persoane care efectiv nu pot participa la Liturghie.

10. Pe lângă participarea la Liturghie, Biserica subliniază importanţa participării credincioşilor la Vecernie şi la Utrenie. Pregătirea pentru împărtăşire începe cel puţin în ajunul duminicii sau sărbătorii, când credinciosul îşi adună gândurile, se spovedeşte, se înfrânează şi începe a-şi citi pravila pentru împărtăşire. De asemenea, dimineaţa credincioşii trebuie să vină la biserică din timp, să se pregătească duhovniceşte pentru întâlnirea cu Hristos. Dacă anumiţi credincioşi nu pot veni mai devreme la slujbă din cauza copiilor sau a distanţei mari, aceştia totuşi trebuie să-şi dea silinţa să ajungă cel puţin cu 15 minute înainte de Liturghie pentru a reuşi să se închine, să aprindă o lumânare şi să scrie un pomelnic înainte de începutul propriu-zis al slujbei euharistice.

Sursa: teologie.net



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *