Preotul este plin de har şi te simte, nu este prost, îşi dă seama



Părintele-ARSENIE-PAPACIOC

Cum să ne pregătim în vederea primirii Sfintei Împărtășanii?

– Împărtășania te desăvârșește, nu-ți iartă păcatele. Dacă te spovedești, Dumnezeu te dezleagă prin duhovnic și la împărtășit. Dar să te dezlege de păcate mai întâi. De faptul că ai o ură pe cineva – te-a jignit cineva și ai zis: „Treaba lui, ce dacă m-a jignit!”

Nu! Trebuie să-l înconjori, să faci o legătură sufletească, ori să-ți recunoști greșeala, ori, în sfârșit, nu-l lași să aibă o apăsare sufletească asupra ta. Să nu zici: „Nu mai am nimic cu el!”, că e tot un fel de a-l disprețui și a te vedea pe tine mai presus de el. Păstrează o legătură măsurată, care se potrivește cu armonia. Vorbește cu el, ca să vadă că ești cald, nu respingător. Ura îsi face loc imediat. N-ai nimic cu el, dar nu-i dai bună-ziua. N-ai tu chiar nimic cu el? Sau te saluți cu toată lumea, dar cu amărăciune și cu noduri.

Asta nu e bine. Frățiile voastre trebuie să știți că a iubi pe vrăjmași este o poruncă. Dar pe nevrăjmași? Dar pe unul care ţi-a năzărit: „Uite și ăla cum e, fistichiu!” Trebuie să fiți serioși în ce privește relația mută cu lumea, nu relația manifestată. Trebuie, ori să-l compătimeşti, ori să-l fericeşti în inima ta.

Eram la închisoare și era acolo un om rău, foarte rău. Nu puteai să ai o relaţie cu el. Și am zis în inima mea aşa: „Măi, ăsta are și el o mamă și mamă-sa îl iubeşte. Noi nu-l iubim. 0, ce bine că îl iubeşte si pe ăsta cineva!” Nu trebuie să ne complicăm judecând.

Și te mărturiseşti incomplet cu câte din astea faci: judeci, vorbeşti de rău și ele se înregistrează toate. E uşor să spui: „Uite ce a făcut!”, dar tu nu ştii de ce a făcut și nici nu-i cunoşti întoarcerea lui cu lacrimi. Și nu auziţi că-i mai iubit de Dumnezeu, dacă se întoarce, decât cel care nu a căzut? Si ce te faci tu? Pentru că s-a creat un obicei, si asta-i prost, să se vorbească cu uşurinţă de rău de altul: „Da’ ce, numai eu vorbesc? Da’ ce, nu merită? Da’ ce, nu văd eu ce face?”

Fraţilor, nu există în creaţia lui Dumnezeu nimic, fir de iarbă, să nu ştie Dumnezeu de el. Au doar de iarbă se interesează mai mult Dumnezeu decât de oameni? Si atunci, sigur că suntem urmăriţi. Si nouă ni se cere dăruirea. Vreţi să biruiţi: suferiţi-vă si nu judecăm pe nimeni. Pentru că în felul acesta veţi fi liberi. Altfel nu. Îţi duci viaţă în funcţie de păcatele celelalte, că nu te astâmperi să-l judeci pe el. lei lucruri prin comparaţie. „Eu nu sunt aşa!” Si te iei în comparaţie cu un om pe care tu îl numeşti ticălos. De ce nu te iei în comparaţie cu Sfântul Apostol Petru, sau Pavel, sau Sfântul Siluan Athonitul? De ce nu te iei în comparaţie cu diferiţi Părinţi cunoscuţi, care duc o viaţă aleasă? Mântuitorul spune: Iubiţi pe vrăjmaşi, pe cel care-mi face rău. Cum e vorba: „Mi-a zis, si i-am zis, si am să-i zic!” Nu numai că nu-l ierţi, dar te gândeşti la o răzbunare fată de el. Vreţi răzbunare? Vă învăţ eu: să-l iubiţi si să-l pomeniţi la rugăciune. Pentru că dacă te răzbuni, rămâi dator la Dumnezeu. Dacă nu te răzbuni, rămâne Dumnezeu dator la tine, si e mai bine aşa, că spune si Scriptura: Răzbunarea e a Mea.

Pentru că tu nu eşti acela despre care zici că eşti mai mult sau mai putin. Tu eşti acela care eşti în fata lui Dumnezeu. Dumnezeu ştie toate aceste lucruri. Numai la lucrul acesta dacă sunteţi atenţi, sunteţi oameni cu nume duhovnicesc: să nu mai judeci pe nimeni. Pentru că, vrând-nevrând, îţi fuge mintea: că sunt fistichii, că lumea nu e pregătită de o viaţă creştinească – „Ce, domnule, mă opreşte de la viaţă?” Nu te opresc de la viaţă: tocmai, că vreau să te duc la Viaţă. În cazul în care nu primeşte sfatul, trebuie să ne rugăm pentru el, nu să stăm nepăsători. „Pentru că tot atâtea suflete ucidem câte din vina noastră lăsăm să se osândească” (Sfântul Grigore de Nazişti).

– Prea Cuvioase Părinte, vorbiți-ne despre spovedanie. Cum trebuie să ne spovedim?

– Mai întâi, repet, să fiţi bine spovediți. O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adică să te cercetezi mereu: „Ce-am făcut?”

Această stare de cercetare este o stare de prezentă. Să fiţi bine spovedi! Nu faceţi cu nici un chip o spovedanie aşa, tradiţională, raţională, ci afectivă: „Domnule, asta am făcut!” Să spuneţi păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie raţională. Deci, să fiţi bine spovedi! Asta-i taina care mântuieşte! Ce iertaţi voi – episcopilor, preoţilor, duhovnicilor – iert şi Eu. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.

Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti! Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger. Nu trebuie să existe ruşine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a diavolului, să-ţi dea ruşine la spovedit. 0 spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te ruşinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetaţi oriunde, să vă controlaţi, că e mare greşeală să nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeţi un lucru pentru că n-ai ştiut că l-ai făcut, nu te-ai înregistrat.

Urmăriţi-vă pe voi înşivă, înregistraţi-vă paşii şi mintea. Pentru că se poate să te speli pe fată şi să te speli numai la o subţioară, dar pe una să nu te speli, uiţi. Dacă eşti înregistrat, te întrebi: „Ce fac, unde merg, cine sunt?”

Nu mergeţi la întâmplare, din inerţie simplă. Tu trebuie să ştii că exişti. Dacă tu gândeşti că trebuie să fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat şi vei avea, deci o conduită a vieţii. Plecând de la un lucru care crezi că s-a terminat: „Părinte, sărut mâna, am venit, am spus, acum plec”. Nu, băiete! Pe unde te duci, să te înregistrezi mereu: „Eu am înjurat, am vorbit de rău, m-am mândrit etc.”. Chiar vă rog să notaţi păcatele atunci când le-aţi făcut, cel mai mare lucrul ăsta ar fi. Nu faceţi pe eroii: „Lasă că ştiu ce să spun acolo!” Poţi să spui şi împrejurarea în care ai făcut lucrul, pentru ca să se uşureze, ori să se agraveze fapta. Să nu vă apuce moartea, aş putea spune, să nu vă apuce seara fără să fiţi spovediţi. Nu ţineţi la faptul că va scrie despre voi că „A murit fără lumânare!” Lumânarea nici nu ajută, nici nu acuză.

Nu păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. Bunăoară la cei căsătoriţi, la unul din soţi îi place o altă persoană şi cedează în inima lui. Când sunt împreună ca soţ şi soţie, şi cel care a cedat în inima lui îşi închipuie că trăieşte cu persoana aceea, face un păcat subtil de curvie.

N-ai nevoie să laşi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a uşurat şi te-a scos din adânc de ape. Tu eşti la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că eşti numai la jumătate de centimetru? Spovedeşte-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Şi pe urmă, vă mai spun şi altceva, el este plin de har şi te simte, nu este prost, îşi dă seama. Credeţi că Dumnezeu a făcut duhovnic pe oricine? Şi atunci, te simte şi, delicat, poate să-ţi spună: „De ce mă minţi, măi frate?” Pentru că duhovnicul nu poate să-ţi lase impresia că-ţi cunoaşte ţie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Şi pe urmă nu ne interesează atât de mult părerea duhovnicului, ne interesează că tu ai reuşit să te salvezi în loc să te nenoroceşti. Pentru că, fraţii mei, ori la spovedit să spui păcatele, pentru iertare, ori la Judecata de apoi pentru pedeapsă ele se vor vădi, dar nespuse nu rămân! Asta să ştie toată lumea. Şi duhovnicul va fi de fată acolo, la judecată, unde n-ai ce să mai zici, şi nici el.

– E bine să avem un singur duhovnic? Sau să avem unul aproape de noi şi unul mai departe?

– Dragă, e bine să vă spovediţi curat oriunde v-aţi spovedi. Că poţi la acela de departe uneori, şi uneori nu poţi. Nu să te spovedeşti la ăla pentru unele şi la ăsta pentru altele. Unde te duci, să spui tot ce ai făcut. Indiferent de numele duhovnicului, de vârsta lui, are puterea dezlegării, aşa rămâne. Nici un duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Numai atât că n-are poate experientă, n-are un duh de dragoste. Mărturisirea este în funcţie de tine, nu de mine ca duhovnic. Eu întreb, dar întrebarea asta mă costă: „Mărturiseşte-te cucoană, că ai venit să te mărturiseşti! Spune, te ascult”. Zice: „Păi întrebaţi-mă!” Trebuie să te pregăteşti dinainte cu o listă, iar preotul te mai ajută.

Sunt foarte multe femei care spun că au fost tăbărâte, că nu au avut ce să facă. Ce-ai făcut tu cu ocazia asta? N-ai participat şi tu? N-ai avut şi tu haine pe tine? Dă-mi ceva să te dezleg (de păcate). Nu este o mărturisire bună! Şi eu sunt atent.

Puneţi mâna pe creionaş şi notaţi păcatele. 0dată ce l-ai scris când l-ai făcut, nu mai scapă. Altfel ţi-l poate dilua mai târziu satana. Cum zic atâţia: „Părinte, m-am mândrit de şase ori!” Mititelul a scris de câte ori. Dar nu-i uşor. Îţi ia satana creionul, n-ai hârtie la tine; în tot cazul, important e că este posibil. Cum se spune, o tară e tare şi bună, dacă are duhovnici buni. Dacă te-ai pregătit în felul acesta şi ai uitat ceva păcate, eşti iertat. Dar dacă nu te-ai pregătit, şi te-ai dus întâmplător, şi te-ai lăsat pe seama duhovnicului, şi ai omis o serie întreagă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate. Taina pocăinţei cuprinde patru elemente: 1. Mai întâi de toate să nu mai faci păcatul. 2. Să-l mărturiseşti. 3. Să te dezlege duhovnicul. 4. Un canon care se dă sau nu se dă.

Deci nu mai fac. Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul. S-ar putea să se mai repete. Tu nu eşti vinovat de deliberare. L-ai făcut fără să-ţi dai seama. Dar dacă îl faci chiar știind că-i păcat, este păcat mai mare. De aceea nu-i dezleg pe aceştia care trăiesc necununați. Le spun aşa: „Am furat de nouă ori, dar dezleagă-mă de zece ori că la noapte fur iar!” Îi pun în situaţia să înţeleagă şi ei că condiţia pentru iertare este să nu mai facă.

Luptă este din partea amândurora, a fiului şi a părintelui, să te vindeci de păcate şi să progresezi, să devii mai bun, din ce în ce mai bun. Păcatele, la prezenta asta sufletească continuă, ţi-aduc un foarte mare avantaj: smerenia: „Uite ce am fost eu în stare să fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu să-L supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele!”

Raiul este plin de păcătoşi pocăiţii. Toţi au făcut păcate, i-a plăcut lui Dumnezeu căinţa lor. Păcatul aduce smerenie. De unde se înţelege că dracul joacă un rol mântuitor indirect. Ne arată imediat neputinţele. Ne ajută la încununare. Dacă ar şti cât de mult ajută la mântuire, ar fi mai puţin ispititor.

– Dacă nu fac canonul dat de duhovnic?

-Duhovnicul ce canon dă, de nu poate să-l facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea asta, a unor canoane care angajează timp şi chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de prezentă, de atenţie, de ţâşnire către Dumnezeu. Iar dacă nu puteţi să faceţi canonul pe care vi l-a dat, sunteţi în culpă. Trebuie să vă spovediţi că nu aţi putut să faceţi canonul, sau nu aţi vrut. De ce să nu se poată face? Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o discutaţi cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l uşureze. Duhovnicul are toată autoritatea de a lega şi a dezlega. Vi l-a dat, nu mai discutăm că nu este bun, trebuia să-l discutaţi atunci. „Părinte, eu mă găsesc în situaţia asta, nu pot îngenunchia, că am o bubă la genunchi”; „Părinte, am o anemie”. Un părinte duhovnicesc ţine cont de regula neputinţelor. Dar, dacă nu-l faci dintr-o lipsă de atenţie şi dintr-o crasă lenevire, atunci eşti vinovat.

Şi ce este, mă rog, de nu se poate face? Era o gâză de fată, mică de cincisprezece ani, soră de mănăstire, şi au vrut să o mute de la o maică la alta. Ea nu a vrut în sinea ei, şi făcea în 24 de ore câte o mie de metanii, plus canonul ei călugăresc ca să nu o mute. N-a dat-o până la urmă, dar putea să o dea. Aşa, care, ce canon este ăsta de nu se poate face? Eu nu sunt de părerea canoanelor care se mai discută între fii duhovniceşti. Eu am dat nişte canoane foarte uşoare. Ca să aflu la unii că nici pe acesta nu au putut să-l facă. N-au vrut. Şi pentru păcate grele, nu aşa, hai să dau canoane. De fapt, canonul s-a transformat în înţelegerea oamenilor ca o obligaţie, să se dea canoane. Dar canonul, de fapt, înseamnă: nu mai fac păcatul. Lupta de a nu mai greşi.

Canonul începe să se considere atât de relativ, încât nu ai toată siguranţa că se potriveşte atât de bine la cel care i-l dai. Se mai poate orienta un duhovnic după râvna care o are fiecare şi în funcţie de gravitatea păcatelor. Dar canonul cel mai adevărat este acesta: să nu mai faci păcatul. Pentru că eşti cu tine mereu, mereu sunt ispite, şi, atunci, tu te găseşti un luptător cu sabia scoasă, ascuţită, nu un luptător adormit. Sau unul din canoanele cele mai mari care se dă este oprirea de la împărtăşit. Aici se pot pronunţa duhovnicii cu foarte multă grijă. Canoanele cele mai rezistente opresc de la împărtăşit 18-20 şi chiar 25 de ani. Dar asta ar însemna să nu te mai împărtăşeşti niciodată. Mai ales se ţine cont şi de momentul istoric în care trăim. El poate să se obişnuiască cu neîmpărtăşitul şi nu îl mai interesează şi zice: „Parcă tot cu împărtăşania am trăit până acum!”

După o perioadă de 40-50 de ani de educaţie atee, eu constat la oameni care s-au născut şi au trăit în vremea aceea, că nu au deloc o educaţie creştină moştenită de la moşii şi strămoşii lor. Eu constat, prin femeile care vin, că bărbaţii lor nu sunt credincioşi. Luptă este ca, aducându-i şi pe ei la biserică, să nu-i refuzăm pe motivul că el este un păcătos.

Trebuie urmărit un canon care să-l facă zi de zi, în ce priveşte starea de simţire, nu starea de obligaţie tipicală. Duhovnicul de multe ori cu regret se achită de fiul duhovnicesc, îi dă un canon: să citeşti cutare… Fiul o face din obligaţie, nu o face să se vindece, dacă face. Sunt foarte puţini care fac cum trebuie. Unul a primit un canon să citească de trei ori Biblia. Biblia, care o citeşti o dată în viaţă. Acela citeşte să înţeleagă, sau o citeşte că i s-a dat să citească. Ba, îl împuţinează sufleteşte canoanele prea încărcate. Şi atunci este un duhovnic neiscusit sau nepăsător cu mântuirea fiului său. Luptă este ca mâine să fie tot cum a fost astăzi când s-a spovedit. „Frate, nu ţi-am spus decât atât să faci!” Lupta mare este să fie în fiecare zi prezent, în fiecare clipă dacă se poate. Nu o să se poată. Dar luptă este să se poată. Vă dau un exemplu:

S-a măritat Ioana cu Nicu.

Au terminat petrecerile nunţii şi au trecut la casa lor. Nicu a plecat la treabă, unde trebuia el să muncească, iar Ioana a rămas să gătească mâncare. Ea, dintr-o greşeală, nepricepută şi tânără cum era, a afumat mâncarea. Şi se perpelea: „Vai, ce o să zică Nicu: Ťu n-ai învăţat nici atâta la mama ta!”, se fărma sărăcuţa. A venit Nicu. „Dragă Nicule, am afumat mâncarea!” „Lasă, dragă, nu asta mă interesa pe mine! Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua, asta mă interesa!” Asta îl interesează şi pe Dumnezeu: „O, dacă ar şti cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, şi peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vă slujesc. Îngeri vă veţi numi şi voi întru împărăţia Mea. V-am dat înţelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-aţi gândit la Mine?” Şi auziţi, numai să ne gândim la El. Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Să te gândeşti la Dumnezeu, cum te gândeşti la mâncare, cum te gândeşti la părinţi, cum te gândeşti la cineva pe care-l iubești. Te gândeşti la ei: ce-o mai fi făcând mama, tata, soţia. Aşa să te gândeşti şi la Dumnezeu. Pentru că mai întâi de toate şi peste toate El trebuie să fie iubit din tot cugetul şi din toată inima. Când te surprinzi în uitare, în răspândire: „Doamne, iartă-mă!” Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. „Doamne, sunt un netrebnic, nu merit…!” Încolo, îmi faci mie 100 de metanii trr-trr-trr… sau le faci cum trebuie; dar ce faci după ce le faci?

Avem nevoie de o prezenţă continuă a inimii, de această stare continuă de dragoste. 0 tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă.

După ce îşi face pravila, omul se consideră achitat de obligaţia rugăciunii şi se retrage fără nimic. Eu sunt mai mult pentru o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea am spus: orice clipă poate fi un timp şi orice suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după tipic o termini într-o oră. Nu trebuie renunţat la ea. Dar să nu fie singura treabă duhovnicească. A citi un Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la cunoştinţă, căci lucrul acesta e mai puţin discutat, este prezenţă continuă a inimii. Chiar o serie întreagă de inşi îmi spun la spovedit că nu şi-au făcut canonul. Poarte rar găsesc care şi-au făcut canonul. Atunci nu prea sunt de părere pentru canoane, dintr-astea, care se fac repede ca să scape de ele, sau se fac numai raţional, fără simţire, sau nu se fac deloc. Suspinarea însă, nu îţi ia timp. E la îndemână şi angajează toată fiinţa ta: „Of, Doamne!”, şi ai făcut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatăl nostru, îl ştia pe de rost şi l-a zis reped e.

Duhovnicii trebuie să ştie că sunt date canoane mari, dar orientarea contează, căci, în general, în duhovnicie, trebuie să le consideri şi foarte elastice. Sfântul Vasile cel Mare, care în lumea duhovnicilor trece drept cel mai tare în canoane, dă pentru avort 20 de ani. Şi spune şi cum să-i faci: 5 ani să stea în curtea bisericii, 5 ani la uşa bisericii şi 5 ani în biserică neîmpărtăşit. Şi trebuie să ţii cont. Dar tot Sfântul Vasile cel Mare, care era de o mare flexibilitate şi înţelepciune duhovnicească, spune în canonul 74: „Cel cărui i s-a încredinţat de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, puterea de a lega şi a dezlega, nu se va osândi pentru micşorarea timpului canonisirii, pentru cel care se pocăieşte, mărturisindu-se de bună voie, căci unul ca acesta ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu”.

Deci, dă libertate duhovnicului să-l canonisească cu oprire de la împărtăşit după cum crede el. Duhovnicul ţine cont de o serie întreagă de elemente. Mai întâi de toate, vă spun încă o dată aici: chiar faptul că vine la mărturisire este un canon pe care îl face. El vine cu emoţie. Trebuie să discuţi toate lucrurile foarte intim, căci sunt numai de el ştiute. Şi aici, la spovedit, trebuie să le spună tare. Bineînţeles, duhovnicul trebuie să respecte cu foarte multă dragoste pe cel care spune lucruri foarte grave. Pentru că dacă scapă unul de la înec, de la o apă până la gât, e un merit. Dar nu-i mai mare meritul că l-ai scăpat pe altul de la o apă foarte adâncă? Este o bucurie pentru cel salvat; şi nu-i mai arde să-l certe, că de ce e ud? Adică, duhovnicul l-a salvat pe cel care-şi spune păcatele.

Duhovnicul ţine cont care au fost împrejurările păcatelor. Faptul că el spune cu o foarte mare rupere de inimă, e cel mai important, atunci el ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi nu trebuie să-l mai opresc. Vă dau un exemplu dintr-o întâmplare a vieţii mele de duhovnic. M-am trezit în Sâmbăta Paştilor cu un maramureșan bătrân, cu sarica pe el: „N-o, domn’ Părinte, am venit să mă mărturisesc, să mă grijesc!” Cine era acest bătrân? În satul lui era un om foarte însemnat. De 30 de ani nevasta lui se făcuse adventistă. Era un curent de adventişti foarte puternic acolo. Şi toţi adventiştii vroiau să-l prindă pe badea Ioan, care era foarte reprezentativ, ca prin el, să dea lovitură satului. Însă el se ţinea de Biserică, şi nu au reuşit ăia să-l doboare. El apăra poziţia ortodoxă, numai prin faptul că nu se ducea la duşmani. Eu, n-am de lucru, în spovedanie, şi l-am întrebat: „Ai postit?”, că vroia să se împărtăşească. Mâine erau Pastile. „No, domn părinte! Am mâncat şi ieri de frupt!”, î n Vinerea Mare, că era în spital.

Acum, am zis eu, ce faci Arsenie? Sigur, ce ar face Hristos? Omul ăsta de 30 ani apără credinţa adevărată, ortodoxă, şi acum mă cramponez că a mâncat omul acesta o bucăţică de cozonac, dată de pomană, pentru că era străin? „Bine, bade Ioane, să posteşti până mâine!” SŞi până mâine mai erau câteva ceasuri, ca să zic că i-am dat un canon, şi l-am împărtăşit.

Vedeţi, faci un mare pogorământ, dar pe ceva. Nu l-am oprit după canoane, şi am ţinut cont de starea lui sufletească, de luptă care o dă de ani de zile. Pentru că, trebuie să spun, dar cu teamă, că nu prea văd că singur postul ar da nădejde de mântuire. Smerenia adâncă din inima noastră şi nedușmănia este nădejdea de mântuire a noastră. Postul este recomandat ca o stare de nevoinţă şi ca stare fiziologică, că elimină toxinele, şi e foarte bun. Dar ne întâlnim cu fel de fel, şi foarte multe cazuri, când nu s-a postit, ori sunt bolnavi, ori sunt pe drum.

Vedeţi, trebuie să ai înţelegere. Dacă duhovnicul ţine cont de intensitatea pocăinţei fiului, el se consideră ajuns.
Unul s-a dus la spovedit, cu păcate grele. Părintele i-a dat un canon foarte uşor şi zice: „Părinte, părinte, e uşor pentru mine, păcătosul! Doar atât să fac eu?” Duhovnicul i-a scăzut şi din ce i-a dat. „Părinte, ce faci?” Şi i-a plesnit inima, şi a murit din râvnă că el nu merită acest lucru. Dar duhovnicul a fost iscusit.

Aşadar, canoanele rămân ca nişte mari faruri de orientare: „Uite, domnule, păcatul dumitale, că te oprea de la împărtăşit douăzeci de ani”, cum e cazul cu avorturile. Dar sunt atât de multe posibilităţi ca să-l uşurezi. Sfântul Ioan Gură de Aur, zice: „Ani vrei să-i dai? Nu, vindecă-i rana!” L-ai oprit atâţia ani, dar el tot aşa a rămas, nevindecat. Lupta mare este să-i vindeci rana.

Se sfidează jertfă de pe Golgota când preoţii duhovnici refuză să dezlege pe cei cu păcate grele şi care se căiesc. Este o enorm de mare greşeală. Poţi să-l opreşti de la împărtăşit dar nu ca să nu-l dezlegi de păcate. De câte ori să iertăm? a întrebat Sfântul Petru. De şaptezeci de ori câte şapte. Ceea ce înseamnă: permanent. Dar numai dacă se căieşte permanent, că n-are voie nimeni să desfiinţeze iadul că-i milostiv Dumnezeu.

– Vin oameni să-şi mărturisească păcatele, dar nu-şi schimbă viaţa, nu se transformă.

– Dacă nu se schimbă, nu-l împărtăşeşti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi de păcate. Nu trebuie alungat.
În ce priveşte căinţa am să vă spun o istorioară: când au căzut îngerii din cer, un înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu forţa şi cu viteza divină, el şi-a dat seama că a greşit, dar cerurile s-au închis şi el a rămas pe afară; şi s-a rugat să-l primească, şi nu l-a primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o condiţie: „Să-mi aduci ce-i mai scump pe pământ!” – îngerii erau căzuţi înainte de crearea omului, dar treceau miile de ani şi el ar fi rămas tot pe afară, aşa încât avea o bucurie, că totuşi are o şansă.

Şi s-a pogorât în adâncurile oceanelor şi a adus el mai scump mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. – Dar, când lupţi duhovniceşte şi nu câştigi, ai câştigat necâstigarea: faptul că tu ştii că nu ai câştigat, deja eşti câştigat! Deci, eşti deasupra luptei.

Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a deşteptat îngerul: „Stai! Lui Dumnezeu nu-i trebuie lucruri materiale!”

La un râu doi copii se scăldau şi, în joacă lor, unul a căzut şi era să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze – s-au înecat amândoi. Şi îngerul a luat inima copilului salvator şi s-a suit cu ea la cer. Şi Cerul nu s-a deschis! – Vezi cât de învăţat era îngerul acum?

Mergând el prin lume a văzut într-o pădure un bătrân care-şi plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca de foc. Şi a luat o lacrimă din aceea şi a fugit cu ea la cer. Dumnezeu l-a primit imediat! – Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăinţei!

Extras din ”Cuvânt despre bucuria duhovnicească” – Pr. Arsenie Papacioc, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pag. 117-138



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *