Sf. Siluan Athonitul despre ADEVĂRATA libertate

Nota redacţiei: În lumea de azi, care aleargă ahtiată după pseudo-valori şi pseudo-drepturi, se pierde treptat sensul adevăratei libertăţi, cea în Dumnezeu. Etern valabile pentru creştini rămân cuvintele din Noul Testament şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi ale Părinţilor Bisericii despre libertatea în Duhul Sfânt. Iată ce ne spune despre aceasta un sfânt contemporan, mai aproape de timpurile noastre – SF. SILUAN ATHONITUL: ’’Toţi ne chinuim pe pământ şi căutăm libertatea, dar puţini sunt cei ce ştiu în ce anume stă libertatea şi unde se găseşte ea.Şi eu doresc libertatea şi o caut zi şi noapte. Am înţeles că ea este la Dumnezeu şi e dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit şi şi-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Celor ce se pocăiesc Domnul le dă pacea Lui şi libertatea de a-L iubi. Şi nu e nimic mai bun pe lume decât a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. În aceasta îşi găseşte sufletul odihna şi bucuria’’.

Cuviosul Siluan Athonitul: Despre voia lui Dumnezeu şi libertate

Mare bine este să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul şi nu alte gânduri, şi el se roagă lui Dumnezeu cu minte curată şi simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul.

Când sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi începe să-1 călăuzească şi sufletul este învăţat în chip nemijlocit de Dumnezeu, în vreme ce înainte era povăţuit de învăţători şi de Scripturi. Dar rareori se întâmplă ca învăţătorul sufletului să fie Domnul însuşi prin harul Duhului Sfânt, şi puţini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vieţuiesc după voia lui Dumnezeu.

Omul mândru nu vrea să vieţuiască după voia lui Dumnezeu: îi place să se conducă el însuşi şi nu înţelege că omul nu are destulă minte ca să se conducă pe sine însuşi, fără Dumnezeu. Şi eu, când trăiam în lume şi nu cunoşteam încă pe Domnul şi Duhul Său Cel Sfânt, nu ştiam cât de mult ne iubeşte Domnul şi mă încredeam în mintea mea proprie. Dar când, prin Duhul Sfânt, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu şi de atunci primesc toate întristările care vin asupra mea şi zic: „Domnul se uită la mine, de ce să mă tem?” Dar înainte nu puteam trăi aşa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele”.

Iată că de mulţi ani bolesc de dureri de cap, greu de îndurat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se smereşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă priveghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. înseamnă că lucrul nu-mi este de folos.

Dar iată ce s-a întâmplat cu mine altă dată, când Domnul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. într-o zi de praznic s-a dat la trapeză peşte; şi mâncând, am înghiţit un os de peşte care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon cerându-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi când am spus: „Vindecă-mă”, am primit în suflet răspunsul: „Ieşi din trapeză, respiră adânc şi osul va ieşi cu sânge”. Am făcut aşa: am ieşit, am respirat adânc, am tuşit şi un os mare de peşte a ţâşnit afară cu sânge. Şi am înţeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel.

Lucrul cel mai preţios pe lume e să cunoaştem pe Dumnezeu şi să înţelegem, măcar în parte, voia Lui.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie să se predea întru toate voii lui Dumnezeu şi să trăiască înaintea Lui în frică şi în iubire: în iubire, pentru că Domnul este Iubire; în frică, pentru că trebuie să ne temem să nu întristăm pe Dumnezeu prin vreun gând rău.

O, Doamne, fă ca prin puterea harului Sfântului Duh să vieţuim după sfânta Ta voie.

SvSilouanAthosCând harul e cu noi, mintea noastră e puternică; dar când pierdem harul, atunci vedem neputinţa noastră; vedem că fără Dumnezeu nu putem nici măcar gândi ceva bun.

Milostive Dumnezeule, Tu ştii neputinţa noastră. Mă rog Ţie: dă-mi duh smerit pentru că, după milostivirea Ta, Tu dai sufletului smerit puterea de a vieţui după voia Ta şi-i descoperi toate tainele Tale, dându-i să cunoască cât de nesfârşit ne iubeşti.

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu?

Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui.

Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic.

Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine însuşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-1 dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea.

Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el spune: „Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu”. Dacă e bolnav, gândeşte: „înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”.

Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup.

Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu. Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi vieţuieşte înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, ca să nu întristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul.

Lucrul cel mai bun este să te predai voii lui Dumnezeu şi să înduri întristările cu nădejde. Iar Domnul, văzând întristarea noastră, nu ne va da niciodată peste puterile noastre.

Dar dacă întristările noastre ne par mari, aceasta înseamnă că nu ne-am predat încă voii lui Dumnezeu.

Sufletul s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu întru toate şi se odihneşte în El, pentru că ştie din experienţă şi din Sfânta Scriptură că mult ne iubeşte Domnul şi veghează asupra sufletelor noastre, ca toate să se facă vii prin harul Său în pace şi iubire.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi bolnav, sărac şi prigonit. Sufletul ştie că Domnul poartă grijă de noi cu milostivire. De lucrurile Domnului dă mărturie Duhul Sfânt, pe Care sufletul îl cunoaşte. Dar cei mândri şi neascultători nu vor să se predea voii lui Dumnezeu, fiindcă le place să-şi facă voia lor, lucru atât de vătămător pentru suflet.

Marele Pimen zicea: „Voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu şi nu ne lasă să ne apropiem de El sau să vedem mila Lui”.

Întotdeauna trebuie să cerem de la Domnul pacea sufletului ca să împlinim mai uşor poruncile Domnului; fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce se străduiesc să împlinească voia Lui şi astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu.

Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veseleşte harul Domnului. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care 1-a supărat, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mândrie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu.

Chiar dacă e aşa, nu te mâhni, ci străduieşte-te cu tărie să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi cere de la El duh smerit; şi atunci când vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, îl vei iubi şi-ţi vei găsi odihna, chiar de vei avea întristări.

Sufletul care are smerenie îşi aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu şi gândeşte aşa: „Dumnezeu m-a făcut, a pătimit pentru Mine, îmi iartă păcatele şi mă mângâie, mă hrăneşte şi poartă de grijă de mine. De ce să-mi fac atunci griji sau de ce să mă tem, chiar dacă m-ar ameninţa moartea?”

Domnul povăţuieşte orice suflet care se predă pe sine voii lui Dumnezeu, fiindcă El a zis: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi tu Mă vei preamări” [Ps 49,16].

Orice suflet tulburat de ceva trebuie să întrebe pe Domnul, şi Domnul îl va povăţui. Şi aceasta mai cu seamă în ceas de nenorocire şi tulburare; de obicei, însă, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindcă acest lucru înseamnă smerenie.

Bun lucru e a ne învăţa să vieţuim după voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul rămâne neîncetat în Dumnezeu şi are mare odihnă; şi din această bucurie omul se roagă ca tot sufletul să cunoască pe Domnul; să cunoască cât de mult ne iubeşte şi cu câtă bogăţie ne dă Duhul Sfânt Care veseleşte sufletul în Dumnezeu.

Şi atunci sufletul e în întregime drag, pentru că e în întregime al lui Dumnezeu.

Domnul Cel Milostiv îl povăţuieşte pe om că trebuie să îndure întristările cu mulţumire. în toată viaţa mea n-am murmurat o singură dată pentru întristări, ci le-am primit pe toate din mâinile lui Dumnezeu ca pe un leac mântuitor şi am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu mi-a dat să îndur cu uşurinţă toate întristările.

Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu.

Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi îi călăuzeşte cu harul Său, şi ei îndură totul cu bărbăţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci.

Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristările trec.

Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întristarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea omenească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare.

Şi mai apoi, după înălţarea Domnului, Ea s-a făcut pentru tot poporul lui Dumnezeu mare mângâiere în întristări.

Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cel în care Acesta viază simte în el raiul.

Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăieşti după voia ta.

Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are niciodată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: „Asta nu e aşa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvârşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sunt dragi şi plăcute.

Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!” [Le 1, 38]. Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi câtde minunată ar fi viaţa pe întregul pământ. Dar, deşi cuvintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lume, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamărit în cer şi pe pământ.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preocupă numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl ajută să rămână întotdeauna în rugăciune. Chiar dacă lucrează sau vorbeşte, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi pentru aceasta Domnul îl are în purtarea Sa de grijă. O tradiţie spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Familie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut nici un rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; şi i-a lăsat să meargă în pace.

Lucru uimitor: un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruţă pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Familie. La vederea Pruncului şi a blândei Sale Maici, sufletul tâlharului s-a înmuiat şi a fost atins de harul lui Dumnezeu.

Aşa s-a întâmplat şi cu fiarele sălbatice care la vederea sfinţilor mucenici sau a bărbaţilor cuvioşi se făceau blânde şi nu le făceau rău. Chiar şi demonii se tem de sufletul blând şi smerit, care-i biruie prin ascultare şi rugăciune.

Alt lucru uimitor: tâlharului i s-a făcut milă de Domnul-Prunc, dar arhiereii şi bătrânii L-au predat Iui Pilat să-L răstignească. Şi aceasta pentru că ei nu se rugau şi nu cereau de la Domnul să-i povăţuiască ce şi cum să lucreze.

Astfel, adeseori ocârmuitorii şi oamenii mari vor binele, dar nu ştiu unde este; nu ştiu că este în Dumnezeu şi că li se dă de la Dumnezeu.

Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim.

Adam n-a avut înţelepciunea să întrebe pe Domnul despre rodul pe care i 1-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut raiul. David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine oare să iau pe femeia lui Urie?” şi a căzut în păcatul uciderii şi al preacurviei.

Aşa şi toţi sfinţii care au păcătuit, au păcătuit pentru că n-au chemat pe Domnul să-i ajute şi să-i povăţuiască. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: „Când vorbeam după mintea mea, se întâmpla să greşesc”.

Dar sunt şi greşeli fără păcat care vin din nedesăvârşirea noastră; le vedem chiar şi la Maica Domnului. în Evanghelie se spune că atunci când a părăsit Ierusalimul împreună cu Iosif, ea credea că Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscuţii… Şi abia la capătul a trei zile de căutări L-au găsit în templu vorbind cu cărturarii [Le 2,44].

Astfel, numai Domnul ştie toate, noi însă, oricine am fi, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne povăţuiască şi să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greşim.

Duhul lui Dumnezeu povăţuieşte pe toţi în chip deosebit: unul se linişteşte [vieţuieşte în isihie] în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul e chemat să păstorească turma cuvântătoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; altul slujeşte pe aproapele din munca sau averea lui – toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt şi toate sunt date în grade diferite: unuia treizeci, altuia şaizeci, altuia o sută [Mc 4, 20].

Dacă ne-am iubi unii pe alţii întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe lucruri minunate şi ne-ar descoperi mari taine.

Dumnezeu – o iubire de care nu te poţi sătura…

Mintea mea s-a oprit în Dumnezeu şi am încetat să scriu…Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar gândi binele; de aceea trebuie să ne predăm cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzeşte.

Toţi ne chinuim pe pământ şi căutăm libertatea, dar puţini sunt cei ce ştiu în ce anume stă libertatea şi unde se găseşte ea.

Şi eu doresc libertatea şi o caut zi şi noapte. Am înţeles că ea este la Dumnezeu şi e dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit şi şi-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Celor ce se pocăiesc Domnul le dă pacea Lui şi libertatea de a-L iubi. Şi nu e nimic mai bun pe lume decât a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. În aceasta îşi găseşte sufletul odihna şi bucuria.

Noroade ale pământului, cad în genunchi înaintea voastră şi vă rog cu lacrimi: „Veniţi la Hristos! Eu cunosc iubirea Lui pentru voi. O cunosc şi de aceea strig întregului pământ. Dacă nu cunoşti ceva, cum vei vorbi despre aceasta?”

Vei întreba, poate: „Dar cum putem cunoaşte pe Dumnezeu?” Eu, însă, spun că vedem pe Domnul prin Duhul Sfânt. Şi tu, dacă te smereşti, atunci şi ţie Duhul Sfânt îţi va arăta pe Domnul nostru; şi atunci şi tu vei voi să strigi despre El întregului pământ.

Sunt bătrân şi aştept moartea, şi scriu adevărul din dragoste pentru norod, pentru care se întristează sufletul meu. Dacă aş putea ajuta fie şi numai un singur suflet să se mântuiască, şi pentru aceasta voi mulţumi lui Dumnezeu, dar inima mea suferă pentru întreaga lume şi mă rog şi vărs lacrimi pentru întreaga lume, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu şi să trăiască în iubire şi să se desfete de libertate în Dumnezeu.

Voi, toţi oamenii de pe pământ, rugaţi-vă şi plângeţi pentru păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte. Unde este iertarea păcatelor, acolo e şi o conştiinţă liberă şi iubire, chiar dacă una mică.

Domnul nu vrea moartea păcătosului [Iz 18, 32], iar celui ce se pocăieşte îi dă în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea şi libertatea de a fi cu mintea şi inima în Dumnezeu. Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne întru El în odihnă şi bucurie. Aceasta e adevărata libertate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmaşii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.

Voi spune adevărul în faţa lumii întregi: sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi aş fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfântului Său Duh. Şi Duhul Sfânt m-a învăţat şi de aceea scriu despre Dumnezeu fără osteneală, pentru că El mă atrage să scriu.

Mi-e milă şi plâng şi suspin pentru oameni. Mulţi gândesc: „Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat şi am făcut multe alte lucruri”, şi de ruşine nu vin la pocăinţă. Dar ei uită că înaintea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare.

O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noastră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă. Aşa cum Dumnezeu este iubire [1, In 4, 8], aşa şi Duhul Sfânt în sfinţi e iubire. Cere iertare, şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei primi iertarea păcatelor, atunci în sufletul tău va fi bucurie şi veselie, şi harul Duhului Sfânt va intra în sufletul tău şi vei zice: „Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi de la Dumnezeu”.

Harul lui Dumnezeu nu desfiinţează libertatea, ci o ajută numai să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Adamera în har, dar voia lui nu era desfiinţată. La fel şi îngerii rămân în Duhul Sfânt, dar voia lor liberă nu este desfiinţată.

Mulţi oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric şi nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este şi va fi, şi pe toţi îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, cunoaşteţi-Mă şi Eu vă voi da odihna şi libertatea”.

Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu, înainte însă nu ştiam aceasta. Până la douăzeci şi şapte de ani credeam numai că Dumnezeu există, dar nu-L cunoşteam, dar de când sufletul meu L-a cunoscut prin Duhul Sfânt, el se topeşte de dogoarea doririi Lui; şi acum cu inimă fierbinte îl caut ziua şi noaptea.

Domnul vrea ca noi să ne iubim unii pe alţii; în aceasta stă libertatea: în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. în aceasta e şi libertatea şi egalitatea. în rangurile pământeşti nu poate fi egalitate, dar acest lucru nu contează pentru suflet. Nu se poate ca fiecare să fie împărat sau prinţ; nu se poate ca fiecare să fie patriarh sau egumen sau în-tâi-stătător; dar în oricare rang e cu putinţă să iubeşti pe Dumnezeu şi să fii bineplăcut Lui şi numai aceasta contează. Şi cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu pe pământ, acela va avea mai multă slavă în împărăţie. Cine iubeşte mai mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va fi preamărit pe măsura iubirii lui. Şi am înţeles că iubirea este felurită după tăria ei.

Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva – aceasta e întâia iubire.Cineva are mintea curată de gânduri – aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decât prima.Cineva are în chip simţit harul în sufletul său – aceasta e a treia iubire, încă mai mare.Cea de-a patra şi desăvârşita iubire de Dumnezeu e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup. Trupul unuia ca acesta se sfinţeşte şi după moarte seva preface în sfinte moaşte. Aşa a fost la marii sfinţi mucenici, la proroci şi la cuvioşi. Cine a ajuns la această măsură rămâne neatins de iubirea trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a încerca faţă de ea nici un fel de dorinţă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de fată spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dulceaţa Duhului Sfânt renaşte omul întreg şi-1 învaţă să iubească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minţii noastre, nu stăruim în acest har şi el părăseşte sufletul, şi sufletul îl caută plângând şi suspinând, şi zice: „Sufletul meu tânjeşte după Domnul”.

Sursa: aparatorul.md

loading...
COPIAȚI FRAGMENTUL DE COD

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *