„Tu eşti monah. Noi aşteptam de la tine ceva mai important: pocăinţă şi rugăciune. Dar tu ai adus doar astea…”

Întâmplarea care a schimbat viaţa Părintelui Melchisedec

Părintele Melchisedec, înainte de a primi marea schimă, se numea Mihail şi, ca toţi ceilalţi preoţi, slujea la mănăstire. Era un tâmplar bun şi harnic. În biserici şi în chiliile fraţilor există şi acum cufere, strane, iconostase, dulapuri şi multe alte obiecte de mobilier utile care au ieşit din mâinile lui. Lucra, aşadar, de dimineaţa devreme până noaptea, spre marea bucurie a administraţiei mănăstirii.

Odată, i-au dat binecuvântare să meşterească pentru mănăstire o mare lucrare de tâmplărie. Muncea de câteva luni aproape fără să iasă din atelier. Şi când a terminat s-a simţit atât de rău, după cum spun martorii oculari, încât s-a prăbuşit şi a rămas ţintuit locului. Auzind strigătele oamenilor care erau de faţă, au alergat destui monahi, printre care şi părintele Ioan Krestianskin. Părintele Mihail nu dădea nici un semn de viaţă. Toţi erau aplecaţi asupra lui, foarte întristaţi. Dintr-o dată părintele Ioan a spus:

„Nu, nu a murit. Va mai trăi!”. Şi a început să se roage. Nemişcat, întins pe jos, monahul a deschis ochii şi a revenit la viaţă. Îndată toţi s-au gândit că ceva îl tulburase profund. După ce şi-a revenit, repede, părintele Mihail a început să îi roage stăruitor pe fraţi să îl cheme pe egumen. Când, în cele din urmă, a venit egumenul, monahul bolnav a început cu lacrimi să ceară să îi dea marea schimă.

Se spune că îndată ce a auzit această dorinţă nesocotită a monahului, egumenul l-a îndemnat în felul lui aparte, aspru, să fie serios şi să se însănătoşească grabnic, ca să se întoarcă la munca lui, de vreme ce tot nu a murit de-adevăratelea. În dimineaţa următoare însă, aşa cum spune însăşi tradiţia monahală, chiar egumenul s-a înfăţişat la chilia părintelui Mihail neinvitat de nimeni şi l-a anunţat, profund tulburat, că va primi curând marea schimă.

Această purtare nu era deloc obişnuită pentru asprul egumen Gavriil şi a provocat în obşte încă o mare surpriză, după învierea celui mort. La mănăstire circula zvonul că noaptea se înfăţişase egumenului Sfântul protector al Mănăstirii Peşterilor de la Pskov, Sfinţitul Mucenic Egumenul Cornelie (cel pe care l-a decapitat cu mâna sa Ivan cel Groaznic, în secolul al XVI-lea) şi a poruncit cu asprime stareţului să împlinească fără întârziere rugămintea monahului care se întorsese din cealaltă lume.

Dar acesta, o repet, era doar un zvon care circula. Oricum ar fi fost, în scurt timp părintele Mihail a primit marea schimă şi şi-a schimbat numele în Melchisedec.

Bătrânul egumen a dat monahului acest nume rar spre cinstirea vechiului şi tainicului proroc biblic. Din ce motiv egumenul l-a numit astfel, rămâne de asemenea o mare taină, dat fiind faptul că Egumenul Gavriil, atât în timpul tunderii, cât şi în anii care au urmat, nu a putut nici măcar o dată să pronunţe corect numele străvechi – oricât s-ar fi străduit, îl stâlcea negreşit. Iar faptul acesta îi strica de fiecare dată dispoziţia, în aşa măsură, încât noi, începătorii, ne temeam ca nu cumva să vină peste noi vreo ascultare mai aspră…

La mănăstire se ştia că în răstimpul cât părintele Melchisedec fusese mort, trăise o experienţă care l-a readus la viaţă cu totul alt om. Unora dintre împreună-nevoitorii apropiaţi şi fiilor duhovniceşti le povestise ceea ce trăise atunci. Dar chiar şi ecourile acestei povestiri erau peste măsură de neobişnuite. De aceea, atât eu, cât şi prietenii mei, doream să aflăm secretul de la însuşi părintele Melchisedec.

Şi iată că în acea noapte, în biserica Sfântului Lazăr, mi-am făcut curaj şi pentru prima oară m-am adresat purtătorului de mare schimă şi l-am întrebat chiar asta: ce a văzut acolo, de unde de obicei nimeni nu se mai întoarce?

Părintele Melchisedec a ascultat întrebarea mea şi şi-a înclinat capul în faţa Uşilor Împărăteşti rămânând în tăcere mult timp. Eu am încremenit. M-am căit de îndrăzneala ce m-a împins să fac ceva atât de neiertat. La sfârşit însă, schimonahul, cu glasul lui, a început să vorbească.

A povestit că s-a văzut pe sine în mijlocul unui imens câmp verde. A păşit pe câmp fără să ştie unde, până când i-a închis drumul un şanţ uriaş. Acolo, în mocirle şi noroaie a văzut mulţime de dulapuri, strane, iconostase. Erau acolo şi mese stricate, scaune rupte, dulapuri. Monahul a aruncat o privire şi a constatat înspăimântat că erau obiectele pe care le făcuse el, cu mâinile lui. Stătea cu frică în faţa roadelor vieţii lui călugăreşti. Şi dintr-o dată a simţit pe cineva alături de el. A ridicat ochii şi a văzut-o pe Maica Domnului. Privea şi ea cu melancolie lucrările de ani de zile ale călugărului.

Apoi i-a spus:

„Tu eşti monah. Noi aşteptam de la tine ceva mai important: pocăinţă şi rugăciune. Dar tu ai adus doar astea…”.

Şi vedenia a dispărut. Mortul s-a trezit din nou la mănăstire.

După această întâmplare, părintele Melchisedec s-a schimbat cu totul. Ţelul de căpătâi al vieţii lui a devenit acesta pe care i l-a spus Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu: pocăinţă şi rugăciune. Roadele lucrărilor lui duhovniceşti nu au întârziat să se arate în adâncul smereniei, în lacrimile pentru păcatele sale, în dragostea sinceră pentru toţi, în deplina lepădare de sine şi în izbânzile lui în nevoinţe care depăşeau măsurile omeneşti. Iar mai apoi, în uimitoarea harismă a străvederii şi în ajutorul lucrător duhovniceşte pe care îl oferea oamenilor prin rugăciunea lui.

Noi, începătorii, văzând cât se nevoia, cu totul înstrăinat de lume, în lupte nevăzute şi de neconceput pentru noi, îndrăzneam să ne adresăm lui doar în situaţii excepţionale. Şi, în plus, ne şi temeam de el puţin: la mănăstire ştiau toţi că părintele Melchisedec era un duhovnic foarte aspru. Şi avea tot dreptul să fie astfel. Marea lui exigenţă pentru curăţia sufletului fiecărui creştin se hrănea doar din marea lui dragoste de oameni, din cunoaşterea adâncă a legilor lumii duhovniceşti şi din faptul că era conştient de cât de necesară este pentru om lupta neîndurătoare cu păcatele.

Acest schimonah trăia în lumea lui înaltă în care nu sunt tolerate compromisurile. Şi atunci când părintele Melchisedec dădea răspunsuri, atunci acestea erau cu totul neobişnuite, izvorâte dintr-o putere aparte, autentică.

Cândva, la mănăstire, a venit asupra mea o avalanşă de încercări nedrepte şi cumplite – după cum mi se părea mie. Şi am hotărât atunci să merg să primesc sfat de la cel mai aspru monah al mănăstirii, de la purtătorul de schimă mare, Melchisedec.

Am bătut la uşă şi după obişnuitul „Pentru rugăciunile…”, părintele Melchisedec a ieşit în pragul chiliei. Era în rasa monahală şi cu schima mare – l-am nimerit taman când îşi făcea canonul rânduit călugărilor de schimă mare.

I-am spus despre greutăţile mele şi despre problemele fără rezolvare pe care le întâmpinam. Părintele Melchisedec stătea în faţa mea nemişcat şi asculta cu atenţie toate, având capul plecat, ca de obicei. Apoi, şi-a ridicat privirea şi dintr-o dată a început să plângă…

„Frate!”, mi-a spus cu o durere de negrăit şi cu amărăciune, „ce mă întrebi? Eu însumi mă pierd!”.

Stareţul de schimă mare, acel măreţ nevoitor cu viaţă sfântă, stătea în faţa mea şi plângea cu amărăciune sinceră, ca cel mai rău şi păcătos om de pe pământ! Şi atunci am început să pricep cu tot mai multă limpezime şi bucurie că mai toate problemele mele şi greutăţile nu aveau nici o valoare!

Şi nu doar asta, dar chiar înseşi problemele au fost alungate în aceeaşi clipă din sufletul meu, ca şi cum le-ar fi luat cineva cu mâna. Nu mai aveam nevoie să întreb sau să cer ceva de la Stareţ. Făcuse pentru mine tot ce putuse. L-am salutat cu recunoştinţă şi am plecat.

Toate câte ni se întâmplă – cele simple şi cele complicate, micile probleme omeneşti şi călătoria către Dumnezeu, tainele veacului de-acum şi ale celui viitor – toate se rezolvă printr-o inexplicabilă, neînţeleasă, minunată şi tare smerenie. Şi chiar dacă nu pricepem adevărul şi înţelesul acesteia, chiar dacă ne dovedim incapabili de această virtute tainică şi atotputernică, ea ni se descoperă de la sine în chip smerit, prin asemenea oameni extraordinari care o pot primi.

Arhimandrit Tihon Șevkunov

Articol relatat de portalul pemptousia.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *