De unde se naște întristarea și cum lucrează ea în adâncul inimii
În viața duhovnicească, întristarea nu este privită ca o simplă stare emoțională trecătoare, ci ca un simptom adânc, legat de patimi, de gânduri și de raportarea omului la sine, la ceilalți și la Dumnezeu. Tradiția patristică vorbește limpede despre faptul că adevărata cauză a întristării nu se află, de cele mai multe ori, în exterior, ci în interiorul omului, acolo unde patimile își ascund rădăcinile.
Pentru a înțelege limpede acest mecanism lăuntric, redăm integral textul de mai jos, care surprinde cu finețe lucrarea întristării și legătura ei cu patimile:
„De unde vine întristarea? Intristarea este de obicei urmare a gandurilor manioase ori a nereusitei de a satisface o oarecare patima. Ca atare, cel ce isi va birui poftele si patimile va izgoni pentru totdeauna din inima sa si intristarea. Astfel, cel infranat nu se va intrista ca a ramas fara pranz, cel feciorelnic – ca nu i-a reusit fapta murdara la care se gandise intr-o clipa de intunecare a mintii, cel nemanios – ca n-a avut prilejul sa se razbune, iar cel smerit cugetator – de lipsirea de cinstiri din partea oamenilor. Cel neagonisitor nu se va amari nici daca ramane fara ultima letcaie…
Cu oamenii patimasi se intampla insa ca intristarea vine asupra lor fara vreo pricina vazuta. Atunci, zice Cuviosul Ioan Cassian, “prin inraurirea subtire a vrajmasului suntem supusi unui asemenea necaz ca nu putem sa primim cu obisnuita placere nici macar cercetarea (vizita) oamenilor la care tinem si a rudelor noastre, si orice ne-ar spune acestia intr-o discutie cuviincioasa ni se pare ca vine la vremea nepotrivita si ca e de prisos…”
Totusi, aceasta dovedeste numai ca intristarea nu-si are intotdeauna pricinile in surse exterioare. Nu. Inauntrul nostru, in adancul inimii, stau semintele ascunse ale patimilor, care, indata ce se revarsa asupra sufletului ploaia ispitelor, dau indata mladite si roade. Ca atare, trebuie spus din nou ca daca am fi nepatimasi nu doar pe dinafara, ci am avea adevarata liniste in suflet, nici un fel de uneltiri ale dracului intristarii n-ar putea avea inraurire asupra noastra. Pamantul inimii, uscat de post, de privegheri si de rugaciuni, n-ar putea sa mai primeasca semintele patimilor insuflate de catre draci.
Alăturați-vă comunității Gânduri din Ierusalim
Urmăriți-ne pe canalele oficiale de WhatsApp și Telegram pentru a rămâne la curent cu ultimele noutăți:
De aici reiese ca nu trebuie sa fugim de oameni cu scopul de a evita intristarea. Ce-i drept, nu poate sa scape de tulburare omul care traieste in lume si intra mereu in contact cu persoane care li sunt cu desavarsire straine ca duh, stapanite nu doar de patimi, ci uneori chiar de dracii insisi. Dar gandul ca simpla schimbare a locului aduce usurare este gresit. Schimband mediul, omul schimba doar pricinile care-i starnesc patimile. Nu asta ii trebuie, ci rabdare si inca ceva, de care vom vorbi mai jos. Daca omul va avea rabdare si, indeobste, curatia inimii va fi in stare sa spuna impreuna cu prorocul David: cu cei ce urau pacea eram facator de pace (Ps. 119). Atunci se va impaca lesne nu doar cu oamenii, ci si cu fiarele salbatice, si acelea il vor cinsti, dupa cuvantul Scripturii: fiarele cele salbatice vor avea pace cu tine (Iov 5, 23).”
Dr. Dimitri Avdeev, “Depresia ca patima si ca boala”, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa
Acest text, semnat de Dr. Dimitri Avdeev, surprinde un adevăr esențial al vieții duhovnicești: întristarea nu poate fi vindecată prin schimbări exterioare, ci prin lucrarea lăuntrică a curățirii inimii. Patimile nebiruite rămân active indiferent de loc, context sau oameni, iar ele rodesc întristare chiar și în absența unei cauze vizibile.
În viziunea patristică prezentată aici, soluția nu este fuga de lume, ci răbdarea, curățirea inimii, postul, privegherea și rugăciunea. Numai astfel „pământul inimii” devine sterp pentru semințele patimilor și pentru lucrarea vrăjmașului. Omul care dobândește pacea lăuntrică nu mai este tulburat nici de lipsuri, nici de oameni, nici de nedreptăți, pentru că izvorul liniștii nu se mai află în afară, ci în adâncul inimii unite cu Dumnezeu.
Astfel, întristarea încetează să mai fie o povară de neocolit și devine un semnal duhovnicesc: o chemare la trezvie, la pocăință și la vindecarea rădăcinilor ascunse ale sufletului.
