Aţi încercat vreodată ceea ce în limbaj creştin se numeşte „dragoste dumnezeiască” (eros divin)?

… Bătrânul Monah s-a ridicat, s-a dus spre fereastra deschisă a balconului şi şi-a înălţat ochii spre cerul înstelat. O linişte de negrăit domnea afară în noaptea aceasta. Peste grup plutea o tăcere adâncă. După puţin timp Bătrânul s-a întors la locul lui, gânditor şi schimbat dumnezeieşte şi cu o voce tremurată a zis:

– Frate teolog, aţi încercat vreodată ceea ce în limbaj creştin se numeşte „dragoste dumnezeiască” (eros divin)?

– Ca să fiu sincer, preacuvioase, nu, a răspuns teologul.

– Vă daţi seama că, în urma acestei mărturisiri a Dvs, sunteţi incompetent asupra unei teme care nu se poate aborda numai raţional?

– Cum să fie abordată dacă nu raţional? a întrebat teologul.

– Eu n-am zis că nu se poate aborda raţional, a răspuns Bătrânul, ci că nu putem s-o abordăm numai raţional.

– Şi cu ce altceva am putea s-o abordăm, a reluat teologul?

– Şi cu inima, a răspuns Bătrânul.

– Adică cu iubirea? a zis teologul.

– Nu în chip abstract cu iubire, a observat Bătrânul, ci cu logica iubirii. Cu dragostea dumnezeiască a inimii şi cu „mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16).

– Dar nu se împacă oare, venerabilul meu părinte, a zis teologul, logica iubirii, „dragostea dumnezeiască” şi „mintea lui Hristos” cu egocentrismul?

– Depinde de cum înţelege cineva egocentrismul, a zis bătrânul. Acesta este un termen supus interpretărilor de tot felul…

– După amiază părintele Hrisostom a spus că în adâncul lui creştinismul este egocentric, a observat teologul. Şi mă întreb, cum a predicat Hristos iubirea, care e socială, şi, în acelaşi timp, egocentrismul, care înseamnă iubire numai faţă de noi înşine?

– Se face o răstălmăcire a cuvintelor mele şi îmi veţi îngădui să intervin, a zis Monahul Hrisostom. N-aţi înţeles, prietene teolog, că prin cuvântul „egocentrism” am vrut să determin mersul sufletului creştin. Dacă m-aţi fi întrebat ce am înţeles prin cuvântul acesta, aş fi susţinut că înainte de a ne manifesta iubirea unii faţă de alţii, se impune să ne iubim mai întâi pe noi înşine, în sensul ca noi să devenim mai întâi creştini şi abia apoi să ne întoarcem atenţia şi spre aproapele. Ar fi, presupun, o pură aberaţie, că eu să zac de o boală grea şi să recomand unuia mai uşor bolnav decât mine să se vindece fiindcă – aşa ar trebui motivată acţiunea mea – e rău să fie cineva bolnav. Cu alte cuvinte, să fiu eu rob patimilor, să am „şapte demoni” (Lc. 8,2) şi să zic aproapelui meu: frate, eşti rob răului, eliberează-te. Pe drept cuvânt aş auzi atunci: „doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Lc. 4, 23). Afară de cazul când prin iubirea unuia faţă de altul în creştinism s-ar înţelege dăruirea unor fărâmituri şi se acţionează numai din motive economice, când… Dar poate veţi face următoarea obiecţie foarte raţională: Fiindcă nu suntem izbăviţi de patimi, trebuie să renunţăm oare la mica filantropie pe care o practicăm? Nu. Evlavios e acela care în cercul lui îşi face datoria şi săvârşeşte binele. Filantropia este cea mai mare virtute şi nu trebuie să uităm de ea. Dar judecând în cadrul ortodox, a zis Monahul Hrisostom, orice filantropie care constituie o manifestare cate nu garantează o sfinţenie a motivaţiilor ei, o acceptăm totuşi ca o practică bună, cu condiţia să fie legată de sentimentul păcătoşeniei. Aceasta ca să nu ne părăsească conştiinţa că ea nu este tot creştinismul şi că nu trebuie să dogmatizăm faptul că numai formele exterioare ale binelui constituie o aplicare a poruncii iubirii faţă de aproapele, când ele sunt numai un semn distinctiv al ei, de autenticitate îndoielnică. În orice caz, nu trebuie să: uităm niciodată caracterul pedagogic al poruncilor. Acum, cât timp se cere ca cineva să se vindece pe sine însuşi, câte sudori şi osteneli ascetice ca să lepede patimile, aceasta este o altă temă, pe care cineva o poate studia în istoriile Sfinţilor noştri… Eu am terminat…

– Atât de puţină valoare atribuiţi, părinte Hrisostom, filantropiei mult lăudate, a zis teologul, şi atât de puţin preţuiţi opera învăţăturii Creştinismului, prin care oamenii se mântuiesc din mrejele răului cu tot felul-de nume?

– Nu doresc să spun aceleaşi lucruri. Vă repet că faptele acestea au o valoare relativă. Ca să mă înţelegeţi mai bine, e suficient să vă relatez că Sfântul Isaac Sirul zice că e mai preferabil să ne eliberăm de patimi, decât să întoarcem toate neamurile de la rătăcire. „Căci îţi e mai bine să te rupi pe tine însuţi din legătura păcatului decât să eliberezi pe robi din robie. E mai bine pentru tine să ai pace cu sufletul tău şi să fii în acord cu treimea din tine, adică cu cea a trupului, sufletului şi duhului, decât să faci pace cu învăţătura ta între oameni despărţiţi. Căci zice Sfântul Grigorie: „bine e să teologhisească cineva despre Dumnezeu, dar mai bine decât aceasta e să se cureţe cineva pe sine pentru Dumnezeu”. În acest spirit au învăţat toţi Părinţii Asceţi. Este această învăţătură egocentrică sau nu? Se recomandă mai întâi curăţirea şi dobândirea iubirii şi doar apoi afirmarea noastră ca Filantropi, Dascăli, Păstori, Predicatori, Cateheţi! Oare nu înţelege acelaşi lucru şi dumnezeiescul Iacob, care zice: „nu vă faceţi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi învăţătorii) mai mare osândă vom lua” (Iac. 3, 1)? Noi nu subestimăm valoarea oricărei activităţi folositoare societăţii, în cadrul lumii. în acelaşi fel, însă nu trebuie să supunem luptele nevăzute ale Monahilor unor criterii lumeşti. Valoarea fiecărei forme de viaţă se preţuieşte în interiorul spaţiului ei.

– Aşadar, există două măsuri şi greutăţi în Creştinism, părinte Hrisostom, a zis teologul?

– Nu numai două, a răspuns Monahul Hrisostom, ci câţi oameni sunt, atâtea măsuri foloseşte Dumnezeu pentru cântărirea faptelor lor bune şi rele. Luptându-se să ajungă la desăvârşire în limitele specifice ale instituţiei lor. Monahii, nu vor fi judecaţi pentru că nu au făcut fapte de filantropie, ci dacă şi-au eliberat sufletele lor de patimi. Şi pentru ca să înţelegeţi cu cât e mai înaltă curăţirea de patimi decât oricare filantropie, vă voi spune numai aceasta: că acela care se curăţă pe sine însuşi câştigă toate virtuţile, în puterea cărora aplică poruncile Evanghelice, fără a fi furat, ca unul curat, de slava deşartă. În timp ce acela care nu se îngrijeşte de curăţirea lui, ci din uşurătate îşi pune nădejdea în valoarea absolută a unor acţiuni de binefacere pe care le face, acela exercită o operă filantropică sau didactică, dar continuă să poarte zdrenţele patimilor lui fatale. Faceţi bine; veţi fi răsplătiţi. Nu comparaţi însă valoarea acestui bine cu lucrul excelent al Monahului. Nu identificaţi categorii de gen diferit. Amintiţi-vă de văduva săracă din Evanghelie (Mc. 12, 41). Dacă a fost fericită pentru doi bănuţi , pentru ce să fie lipsită de cinstire dacă ar avea aceeaşi dispoziţie milostivă dar nu ar avea cei doi bănuţi? Eliberaţi-vă, iubite teolog, de ideea preconcepută că faptele îndreptează pe om, independent de dispoziţia lui lăuntrică…

Teoclit Dionisiatul

Extras din Dialoguri la Athos, Vol. I, Monahismul aghioritic, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pag. 95-99

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *