Avertismentul Părintelui Arsenie Boca despre legea care nu iartă: ce ai pus pe umerii altuia ajunge, mai devreme sau mai târziu, pe umerii tăi

Dreptatea lui Dumnezeu ca lege a întoarcerii: tăcerea care judecă și vremea care nu iartă

Puține lucruri tulbură mai adânc conștiința omului decât sentimentul că dreptatea întârzie. În fața răului care se desfășoară nestingherit, omul ajunge să creadă fie că Dumnezeu nu vede, fie că nu mai intervine, fie că a abandonat lumea. Această percepție nu este nouă; ea apare ori de câte ori judecata este gândită în termeni omenești, ca reacție imediată, ca sancțiune vizibilă, ca echilibru rapid între faptă și consecință.

Citește și: Împărtășania nu este pentru cei fără de greșeală, ci pentru cei care vor să trăiască: cum demontează Sfântul Nicodim Aghioritul o înțelegere greșită a Euharistiei

În realitatea duhovnicească însă, dreptatea lui Dumnezeu nu funcționează pe axa grabei. Ea nu este o izbucnire, ci o rânduială; nu este impulsivă, ci nestrămutată; nu este arbitrară, ci perfect proporțională cu libertatea omului. Tocmai această lipsă de grabă face dreptatea greu de suportat, pentru că îl lasă pe om singur cu faptele sale, fără scuze și fără iluzia că timpul șterge ceva.

Omul modern confundă adesea dreptatea cu pedeapsa, iar tăcerea cu slăbiciunea. În această confuzie, se pierde sensul pedagogic al încercării și sensul mântuitor al suferinței. Dumnezeu nu Se grăbește nu pentru că ar fi indiferent, ci pentru că nu constrânge libertatea. Dacă ar interveni imediat, ar anula tocmai posibilitatea pocăinței reale.

Această înțelegere este formulată cu o precizie rară în gândirea Părintele Arsenie Boca, unde dreptatea nu apare ca o forță exterioară, ci ca o lege a întoarcerii, care lucrează inevitabil asupra celui care alege răul:

„Legea nestrămutată a dreptăţii lui Dumnezeu aduce peste capul tău ce ai adus şi tu peste capul aproapelui tău. Ce ai făcut ţi se va face; ce ai zis ţi se va zice; ce încarci pe altul ai să duci şi tu.

Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ţine cumpănă între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptăţii, ca o lege milostivă, prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înţelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deşi El ar fi vrut.

196. Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, – atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.

Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte.

Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.

197. Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila. Îi dă şi timp, doar va simţi să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade fără de veste urmărit de dreptate.”

Textul mută accentul de pe „ce face Dumnezeu” pe „ce face omul cu libertatea sa”. Dreptatea nu cade din cer, ci se întoarce. Omul nu este lovit din afară, ci ajunge sub greutatea a ceea ce a pus pe alții. Ispășirea nu vine ca răzbunare, ci ca ultimă corecție, atunci când chemările blânde nu au fost ascultate.

Întârzierea pedepsei nu este o suspendare a dreptății, ci o probă a libertății. Dumnezeu îngăduie răului să se arate pe deplin, tocmai pentru ca judecata să nu poată fi contestată. Iar atunci când intervine năprasnic, nu o face ca regulă, ci ca frâu, pentru ca lumea să nu cadă într-o negare totală a răsplătirii.

Citește și: Puțini știu că la ziua numelui și la ziua nașterii este bine să spui această rugăciune puternică prin care Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru darul vieții

Această sinteză este extrasă din volumul O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete, realizat de Ioan Gînscă.

Dreptatea lui Dumnezeu nu se vede întotdeauna, dar lucrează întotdeauna. Nu se grăbește, dar nu uită. Nu lovește imediat, dar ajunge sigur.