Boala împietririi sufleteşti, boala cea aducătoare de moarte a nesimţirii păcatului

Ceva asemănător se întâmplă şi în spovedaniile de astăzi. Vin oamenii care caută dintr-o oarecare pricină să ducă o viaţă în sânul Bisericii – fie să o înceapă pe aceasta, fie să o menţină. Însă ei nu se socotesc pe sine ca fiind grav bolnavi. Adesea, oamenii care vin la preot pătimesc, dar nu întotdeauna putem spune că se întâmplă aşa. Uneori, omul vrea să se spovedească, să se împărtăşească, să trăiască o viaţă îmbisericită, însă este pe deplin incapabil să se căiască cu adevărat, nu înţelege că este păcătos, nu îşi simte păcatele.

Un astfel de om se limitează la o spovedanie formală. Şi, în acest caz, preotului îi este foarte uşor să spună:

– Ei, bine, nu ai păcate aşa de grave, n-ai greşit cu ceva greu – te iert şi te dezleg mergi şi te împărtăşeşte! Slavă lui Dumnezeu, nu ai omorât pe nimeni, nu eşti un hoț!

Dacă se are în vedere cât de împovăraţi sunt preoţii de parohie, aceasta este un lucru pe deplin firesc. Însă, cu părere de rău, se întâmplă adesea ca un astfel de om să se afle în cea mai mare primejdie. Căci el pătimeşte de o boală veche foarte grea, de boala împietririi sufleteşti, boala cea aducătoare de moarte a nesimţirii păcatului, care poate să-l conducă către moarte mult mai devreme decât acesta îşi închipuie şi care poate să-l împiedice să meargă pe calea aleasă. A scoate la iveală o astfel de pătimire şi a convinge bolnavul să se pocăiască implică o mare nevoinţă, necesită mare pricepere, cere multă dragoste şi purtare de grijă din partea duhovnicului.

Protoiereu Vladimir Vorobiev

Extras din „Duhovnicul și ucenicul”, Ed. Sophia, București, 2009, pag. 17-18

ADVERTISMENT
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.