Când începi să te placi prea mult, începe și căderea – semnul timpuriu al unei pierderi de sine

Există primejdii care nu se arată dintr-odată, ci lucrează încet, în tăcere, sub chipul unor nevoi firești și al unor dorințe aparent nevinovate. Una dintre cele mai adânci și mai periculoase este rănirea inimii prin legătura nepotrivită cu persoane de sex opus. Această rană nu se produce brusc, ci se strecoară pas cu pas, sub forma căutării frumosului, a nevoii de a fi văzut, apreciat, dorit. Tocmai de aceea este atât de greu de recunoscut și atât de greu de vindecat.

Citește și: Cum se desfășoară o spovedanie corectă în Biserica Ortodoxă: omul își mărturisește păcatele sau preotul este cel care îl întreabă

La început, tânărul nu caută păcatul, ci sensul, frumusețea, împlinirea. Însă, atunci când această căutare nu este așezată în rânduială, ea se transformă într-o boală a inimii, o stare care nu doar rătăcește omul de la calea cea dreaptă, ci îl dezbină lăuntric și îl face să se piardă pe sine.

Mai jos este redat integral și neschimbat textul care descrie, cu o precizie tulburătoare, acest drum al rănirii sufletești:

„Vârful tuturor primejdiilor care pândesc pe un tânăr este legătura cu persoane de sex opus. Dacă prin primul fel de ispite tânărul poate cel mult să se rătăcească de la calea cea dreaptă, de data aceasta el se pierde pe sine. La primele ei manifestări, această problemă se confundă cu nevoia de frumos, nevoie care din clipa în care se stârneşte îl sileşte pe tânăr să o satisfacă, între timp, frumosul începe puţin câte puţin să prindă formă în sufletul lui, căci nu putem afla nimic mai frumos decât aceasta. Chipul care a prins astfel a se desluşi rămâne întipărit în mintea tânărului. De acum înainte el pare să caute frumosul, cel ideal adică, nu pământesc, dar în acelaşi timp întâlneşte pe una din fiicele oamenilor şi e rănit de ea. Un tânăr ar trebui să fugă de acest fel de rănire mai mult decât de oricare altul, căci ea înseamnă boală şi încă o boală cu atât mai primejdioasă cu cât cel ce suferă de ea o doreşte la nebunie.

Cum să te fereşti pentru a nu fi rănit

Cum te poţi feri de această rănire? Nu călca pe calea care duce la ea. Iată cum e descrisă această cale într-o lucrare de psihologie: are trei puncte de cotitură.

1. La început, se stârneşte în tânăr un fel de întristare (de unde vine şi cu ce stă în legătură, el nu ştie), care îl face să se vadă cât e de singur. Este un simţământ de singurătate. Din acesta se naşte pe loc un altul – o anumită purtare de grijă, gingăşie şi atenţie faţă de sine. Înainte de aceasta trăia ca şi cum nu ştia de el însuşi. Dar acum se ia în seamă, se cercetează şi descoperă mereu că nu e deloc rău, că nu e mai rău decât alţii, că are o anumită valoare, începe să îşi simtă drăgălăşenia, farmecul trupului său – cu alte cuvinte, să se placă. Aici este hotarul primei mişcări de ispitire spre sine. De aici înainte, tânărul se întoarce spre lumea din afară.
2. Intrarea în lumea din afară e însufleţită de convingerea că trebuie să placă altora. Cu această încredinţare el iese cu multă îndrăzneală şi, ca să zicem aşa, păşeşte triumfător în scena faptelor şi, poate pentru prima oară, îşi face o lege din a fi curat, îngrijit, ordonat, şi chiar elegant, începe să hoinărească, sau să îşi caute însoţitori aparent fără vreun scop anume, dar potrivit cu o pornire tainică a inimii, care caută ceva. În acelaşi timp, încearcă să arate cât e de inteligent, cât e de plăcut în tovărăşia altora, cât de drăguţ şi prevenitor poate fi şi, în general, orice lucru prin care speră să fie plăcut de ceilalţi. Totodată, dă cale liberă celui mai de seamă mijloc de legătură cu sufletele din jur – ochii.
3. Într-o asemenea stare tânărul este ca praful de puşcă lângă o scânteie şi curând dă peste ceea ce îi va aprinde boala. Dintr-o privire sau printr-un glas deosebit de plăcut, străpuns de o săgeată sau lovit de glonţ, rămâne la început ca răpit sau prefăcut în stană de piatră. Venindu-şi în fire din această stare şi dezmeticindu-se, descoperă că atenţia şi mintea îi sunt îndreptate către un lucru anume, spre care îl atrage o putere de nebiruit.

Din clipa aceea inima i se umple de alean. Tânărului îi este urât, e închis în sine, îl preocupă un lucru de mare însemnătate, caută ca şi cum ar fi pierdut ceva, iar tot ceea ce face, face pentru acea persoană şi ca şi cum ea ar fi de faţă. Seamănă cu cineva care s-a rătăcit; nu-i mai stă gândul nici la mâncare, nici la somn, uită treburile sale obişnuite şi ajunge într-o stare de desăvârşită răvăşire. Nimic nu-i mai place. E chinuit de o boală cumplită care îi roade inima, îi taie răsuflarea, îi seacă înseşi izvoarele vieţii. Aşa se răneşte cineva pas cu pas!

– Sfântul Teofan Zăvorâtul”

Acest text nu vorbește despre un păcat punctual, ci despre o alunecare a întregii ființe. Rănirea nu începe cu fapta, ci cu privirea, cu gândul, cu atenția mutată de la interior spre exterior, de la liniște spre dorință. De aceea, avertismentul este atât de dur: nu lupta cu boala când s-a aprins, ci fugi de drumul care duce la ea.

Citește și: De ce îngăduie Dumnezeu chinul trupului: adevărul greu de primit despre suferință și mântuire

Într-o lume care cultivă permanent expunerea, validarea și seducția, aceste cuvinte rămân incomode, dar necesare. Ele nu condamnă, ci arată mecanismul interior al pierderii de sine și cheamă la trezvie, la pază a inimii și la o întoarcere sinceră către liniștea lăuntrică, acolo unde sufletul nu este rănit, ci adunat.