Mărturiile pline de har ale Părintelui Ioanichie Bălan, consemnate în „Patericul românesc”, aduc în lumină nu doar chipurile marilor patriarhi ai Ierusalimului, ci și declinul duhovnicesc simțit de-a lungul anilor în Țara Sfântă. Cu o luciditate dureroasă, dar în același timp plină de învățătură, părintele transmite un mesaj de trezvie, rugăciune și credință statornică, într-o lume tot mai cuprinsă de tulburare și uitare de Dumnezeu.
Citește și: ‘Va fi război, va fi jale!’ – Avertisment dramatic al unei pustnice cunoscute
„Spunea către câţiva părinţi:
– Părinţilor, am apucat patru patriarhi la Ierusalim: Gherasim, care a dat binecuvântarea de s-a făcut Mănăstirea Eleon, în 1875; Damianos, Timotei şi Benedict, actualul patriarh.
Altădată vorbea despre viaţa duhovnicească de la Mormântul Domnului şi despre mănăstirile din Ţara Sfântă:
– Înainte, în Ţara Sfântă erau călugări mulţi, duhovnici renumiţi, slujbe foarte frumoase, pustnici mari pe Valea Iordanului şi prin peşteri, pelerini nenumăraţi din toate ţările creştine şi multă bucurie sufletească!
Apoi a adăugat:
–Astăzi au rămas peste tot puţini călugări şi preoţi. Aproape nici nu mai are cine sluji şi cânta! Se apropie sfârşitul lumii! Acum, „eu-l” şi „banii”… Acum stăpânesc mândria şi iubirea de argint, părinţilor!
Unui părinte i-a spus:
– Părinte, să ţii sfânta credinţă cu tărie, aşa cum ai apucat-o de la părinţi, şi să te rogi. Când te scoli şi când te culci, să te rogi aşa, de trei ori: „Preasfântă Treime, Ţie Îţi dau sufletul şi trupul meu. Fă, Tu, cum ştii, numai să mă mântuieşti!”. Eu aşa mă rog întotdeauna, ziua şi noaptea. Nu zic multe cuvinte, şi Dumnezeu are milă şi de mine, păcătoasa!
La urmă a zis:
– Acum, părinte, nu mai ai de la cine cere sfat, că nu mai sunt povăţuitori, cum erau pe vremuri. Acum, fiecare să ne rugăm lui Dumnezeu cum putem, să citim Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi şi să facem cum credem că este mai plăcut Lui, că s-a apropiat vremea de pe urmă. De aceea, fiecare să ia aminte de sine să nu cadă, că nu are cine-l mai scula!”
Cuvintele Părintelui Ioanichie Bălan rămân o chemare la veghere și întoarcere spre rădăcinile credinței, într-o epocă în care povățuitorii sunt tot mai puțini, iar ispitele tot mai mari. În fața acestui peisaj duhovnicesc apăsător, îndemnul său simplu, dar adânc – de a ne ruga cu inimă smerită și de a ține credința moștenită – străbate ca un ecou al părinților de altădată, chemați să ne fie lumină în vremuri de întuneric.
