Cuvintele pline de har lăsate nouă de Părintele Constantin Galeriu ne coboară în adâncul uneia dintre cele mai tulburătoare taine ale existenței umane, și anume realitatea iadului și a iubirii dumnezeiești. Mulți dintre noi ne înfricoșăm la simplul gând al osândei veșnice, imaginându-ne un spațiu al pedepsei exterioare, însă abordarea sfinților părinți ne schimbă complet perspectiva. Marea suferință nu vine dintr-un foc material, ci dintr-o neputință lăuntrică aspră, o împietrire a inimii pe care omul o alege de bunăvoie.
Cuprins:
Taina suferinței și a libertății în viziunea Părintelui Constantin Galeriu
Această realitate înfricoșătoare a despărțirii de har este lămurită printr-o adâncă înțelegere a libertății noastre, căci Dumnezeu nu forțează pe nimeni să intre în comuniunea Sa. Atunci când sufletul refuză să iubească, el se închide într-o temniță pe care și-a zidit-o singur, o stare pe care marii gânditori creștini au surprins-o cutremurător. Așa cum ne atrage atenția Părintele Galeriu:
„Ce înseamnă infernul? Dostoievski îl înțelege drept: „durerea celor ce nu pot iubi”. Eu cred că aici e vorba și de neviolarea libertății lor. Sfântul Isaac Sirul zice: „Să nu vă închipuiți că în iad Dumnezeu nu iubește, dar iubirea lucrează în diferite chipuri”. Între noi fie vorba, eu cred că oamenii care vorbesc cel mai mult despre iubire, tocmai aceia nu o înțeleg.”
Vedem cum în viața de zi cu zi ne lovim adesea de o iubire declarativă, goală de conținut, care nu cere jertfă și nu cunoaște adevărata predare de sine. Într-un context duhovnicesc sănătos, iubirea nu încalcă libertatea celuilalt, ci o așteaptă cu răbdare, chiar și atunci când se lovește de refuz. Dacă Dumnezeu, în nemărginita Sa milostivire, ne respectă alegerile până la capăt, cu atât mai mult noi suntem chemați să nu constrângem pe nimeni în relațiile noastre.
Pentru a pătrunde acest adevăr, este nevoie de multă trezvie și de o raportare continuă la întreaga tradiție patristică a Bisericii noastre. Părintele Constantin Galeriu ne arată că firea divină a dragostei depășește înțelegerea omenească, devenind o prezență constantă și inalienabilă, chiar și acolo unde lumina pare stinsă pentru totdeauna. Această prezență dumnezeiască are un efect diferit asupra sufletelor, în funcție de starea lor interioară, după cum tâlcuiește părintele:
Alăturați-vă comunității Gânduri din Ierusalim
Urmăriți-ne pe canalele oficiale de WhatsApp și Telegram pentru a rămâne la curent cu ultimele noutăți:
„Foarte puțini înțeleg ce înseamnă ea, în firea ei divină! Continuând cuvântul Sfântului Isaac: „Și-n iad este iubire, dar iubirea, în cei care iubesc, lucrează în duhul comuniunii; iar în cei care nu iubesc ea arde ca flacăra”. Vorbind despre asemenea flăcări ale iubirii, chiar zicala românească confirmă spusele sfântului, și anume: „Răzbunarea cea mai mare este când dușmanul tău e silit a recunoaște că ești bun și el e rău”. Așa pe cineva poate să îl ardă, încât chiar dragostea unui prieten să nu o suporte; aceasta se petrece tot din pricina acestui mister al orgoliului.”
Focul iubirii dumnezeiești și boala cumplită a mândriei
Cât de des nu am trăit și noi, în slăbiciunile noastre, iritarea provocată de bunătatea necondiționată a cuiva față de care am greșit? Orgoliul ne întunecă mintea în așa fel încât blândețea aproapelui devine o mustrare insuportabilă pentru conștiința noastră, o flacără care ne arde orgoliul rănit. Pentru a ne vindeca de această patimă ascunsă, avem nevoie de discernământ în fiecare zi, cerând harul de a primi dragostea celor din jur fără a ne lăsa măcinați de invidie sau de propriile justificări.
Această boală a autosuficienței lovește adesea exact acolo unde pare să existe o viață virtuoasă exterioară, lipsită însă de smerenie autentică. Părintele Galeriu ne îndreaptă privirea spre personajele biblice care au respectat legea, dar au ratat întâlnirea cu inima iubitoare a lui Dumnezeu. Prin iconomie divină, aceste pilde ne sunt lăsate ca un avertisment cutremurător despre primejdia de a ne considera drepți prin propriile puteri, după cum avertizează sfinția sa:
„Gândiți-vă fie la fratele cel mai mare din parabola Fiului risipitor, fie la fariseul din Pilda vameșului și a fariseului și veți observa că acești oameni erau drepți și se considerau drepți, ca și cei trei prieteni ai lui Iov. Aici se dezvăluie cum chipurile acestea de oameni cad, fiecare în felul lui. Fratele mare nu intră în casa Părintelui, fariseul nu se întoarce îndreptat de la templu, iar dincoace, Iov trebuie să se roage pentru prietenii lui. Se dezvăluie că ascunsul misterios al răului stă în răul închis în sinea lui, centrificat în aseitatea lui. Această autoîntemeiere lăuntrică mă aruncă în universul despărțirii, izolării de Dumnezeu și semeni.”
Paza minții și ieșirea din închisoarea egoismului
Aici se află capcana cea mai subtilă pentru creștinul practicant al zilelor noastre, anume să creadă că împlinirea mecanică a unor reguli îi garantează mântuirea. Când judecăm pe cel căzut sau ne lăudăm în ascuns cu faptele noastre bune, repetăm întocmai greșeala fariseului și a fratelui mai mare, autoizolându-ne de harul sfințitor. Singura cale de a ieși din această centrare bolnăvicioasă pe sine este pocăința sinceră și iubirea jertfelnică, coborând în mijlocul fraților noștri nu ca niște judecători infailibili, ci ca unii care au nevoie, la rândul lor, de multă milă.
Cum simțiți că lucrează acest adevăr în viața dumneavoastră și cât de greu vă este uneori să primiți iubirea fără a vă justifica propriile neputințe? Vă invităm să ne împărtășiți gândurile, experiențele și frământările duhovnicești în secțiunea de comentarii de mai jos, aici pe Gânduri din Ierusalim, pentru a spori împreună în înțelegerea acestor taine mântuitoare.
Sursă bibliografică: Părintele Constantin Galeriu, Dialoguri de seară cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Sorin Dumitrescu, Editura Harisma, București, 1991, pag. 112-113
