Cu cât cârteşte cineva mai mult cu atât se distruge pe sine

Părinte, cui se datorează cârtirea şi cum poţi scăpa de ea?

– Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologie. Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dum­nezeu, atunci diavolul plesneşte şi se duce la altul care cârteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Pentru că, cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine.

Uneori ne fură aghiuţă şi ne face să nu ne mulţumească nimic, în timp ce te poţi bucura de toate duhovniceşte cu doxologie, primind astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Iată, cunosc pe cineva acolo în Sfântul Munte care, atunci când plouă şi îi spui «iarăşi plouă», începe: “Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală”. Dacă, după puţin timp se opreşte ploaia şi îi spui: “Ei, nu a plouat atât de mult”, acela începe iarăşi: “Da, ploaie a fost asta? O să se usuce pământul”. Şi nu se poate spune că nu este sănătos la minte, ci pur şi simplu s-a obişnuit să cârtească. Să fie om raţional şi să gândească astfel de neghiobii!

Cârtirea atrage blestemul. Este ca şi cum omul s-ar blestema pe sine însuşi, după care vine urgia lui Dum­nezeu, în Epir am cunoscut doi ţărani. Unul era familist şi avea vreo două ogoraşe, şi întotdeauna pe toate le încredinţa lui Dumnezeu. Lucra cât putea, fără stres. “Voi face atât cât voi apuca” spunea. Uneori o parte de snopi de grâu ce rămâneau pe câmp putrezeau din pricina ploii pentru că nu apuca să le strângă, iar pe altele le împrăştia vântul. Dar pentru tot ce se întâm­pla spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi toate îi mergeau bine. Celălalt avea multe terenuri, vaci, etc. şi nu avea nici copii. Dacă îl întrebai “Cum îţi merge?”, răspundea: “Lasă-mă, nu mă întreba!”, niciodată nu spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule!”, ci mereu cârtea. Şi să vedeţi ce i se întâmpla, uneori îi murea vaca, alte­ori pătimea altceva. Le avea pe toate, dar procopseală nu făcea.

De aceea spun că doxologia este un lucru mare. Depinde de noi să gustăm sau nu binecuvântările pe care ni le dă Dumnezeu. Dar cum să le gustăm, dacă atunci când Dumnezeu ne dă, de pildă, banane, noi ne gândim ce mâncare bună mănâncă cutare bogătaş? Câţi oameni nu mănâncă numai posmag, dar zi şi noapte slavoslovesc pe Dumnezeu şi se hrănesc cu dulceaţă cerească! Aceşti oameni dobândesc o sensi­bilitate duhovnicească şi cunosc mângâierile lui Dumnezeu. Dar noi nu le înţelegem pe acestea, deoarece inima noastră ni s-a învârtoşat şi nimic nu ne mai sa­tisface. Nu înţelegem că fericirea o aflăm în veşnicie şi nu în deşertăciune.

Sfântul Paisie Aghioritul

Extras din ”Viaţa de familie”

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *