Cu cât mai adânc ne înjosim în osândirea de sine, cu atât mai sus ne ridică Dumnezeu

Când vedem un copac secular atingând cu ramurile norii, ştim că rădăcinile sale înfipte adânc în pământ trebuie să fie îndeajuns de puternice spre a susţine întregul arbore. Dacă rădăcinile nu coboară până în măruntaiele pământului – poate tot atât de adânc în pământ, pe cât de înalt e copacul – şi dacă nu sunt tot atât de puternice şi de răsfirate ca şi partea pe care o vedem, ele nu ar putea hrăni copacul. Ele nu l-ar putea susţine – un vânt uşor şi copacul ar cădea.

Un lucru asemănător îl putem observa în viaţa duhovnicească a omului. Dacă, asemenea apostolilor, recunoaştem măreţia chemării noastre în Hristos – adică a alegerii noastre în el, înainte de crearea lumii pentru “a primi înfierea” (Ga. 4, 5) – aceasta ne face smeriţi, nu mândri. Înjosirea, smerirea noastră e esenţială dacă vrem să păstrăm o dispoziţie autentic creştină. Ea se exprimă într-o conştiinţă permanentă a nimicniciei noastre, ca o osândire de sine radicală şi atotcuprinzătoare. Şi cu cât mai adânc ne înjosim în osândirea de sine, cu atât mai sus ne ridică Dumnezeu.

“Până acum împărăţia cerurilor se ia prin asalt, şi cei ce dau asaltul o cuceresc… Cel ce are urechi de auzit, să audă!” (Mt. 11, 12.15).

Arhimandrit Sofronie

Extras din ”Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice”, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pag. 101

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *