În multe relații ajunse în impas, una dintre justificările cel mai des invocate este afirmația: „nu mai avem nimic în comun”. Această formulare este folosită adesea ca motiv suficient pentru despărțire, fără o analiză reală a responsabilității asumate la începutul căsniciei. Din perspectivă creștină, o astfel de explicație nu este considerată o bază solidă pentru ruperea unei familii, ci mai degrabă o evitare a asumării propriilor neputințe.
Cuprins:
De ce lipsa „punctelor comune” nu este o justificare reală
Ideea că o căsnicie poate fi abandonată doar pentru că apare o atracție față de o altă persoană este ferm respinsă în învățătura Bisericii. A invoca sentimentele schimbătoare sau apariția unei alte iubiri nu transformă greșeala într-un lucru acceptabil sau binecuvântat. Păcatul rămâne păcat, indiferent de explicațiile emoționale care i se adaugă.
Această poziție este exprimată clar într-un dialog consemnat de un important ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, care subliniază că despărțirea nu poate fi justificată prin mofturi sau slăbiciuni personale mascate în argumente aparent morale.
Fidelitatea – alegere conștientă, nu constrângere
Un element esențial al căsniciei este libertatea asumată. Omul nu este constrâns să rămână fidel, ci alege să o facă. Tocmai această alegere conferă valoare morală legământului dintre soți. A privi, a fi ispitit sau a simți atracție nu sunt considerate păcate în sine, însă transformarea acestor impulsuri în fapte este o încălcare clară a legământului.
Fidelitatea nu este prezentată ca o povară, ci ca o formă de maturitate și demnitate. A rămâne alături de soția care ți-a fost sprijin, care ți-a dăruit copii și cu care ai construit o viață este considerat un act firesc și profund uman.
Alăturați-vă comunității Gânduri din Ierusalim
Urmăriți-ne pe canalele oficiale de WhatsApp și Telegram pentru a rămâne la curent cu ultimele noutăți:
Divorțul – o îngăduință, nu o soluție ideală
Biserica recunoaște existența divorțului, însă nu ca ideal, ci ca o concesie făcută din cauza slăbiciunilor omenești. Această „slobozenie” nu este o validare a ruperii familiei, ci o măsură extremă, menită să limiteze răul, nu să îl justifice.
A confunda această îngăduință cu ideea de fericire sau cu o binecuvântare divină este o eroare gravă. Despărțirea nu aduce automat liniște sau împlinire, iar responsabilitatea pentru consecințele ei nu poate fi transferată asupra lui Dumnezeu.
Libertatea omului și responsabilitatea pentru rău
Un punct central al mesajului este clarificarea noțiunii de libertate. Libertatea nu înseamnă lipsa regulilor sau absența consecințelor, ci capacitatea de a alege binele chiar și atunci când este greu. Omul este liber să aleagă, însă este pe deplin responsabil pentru urmările faptelor sale.
A pune eșecurile personale, suferințele sau „catastrofele” vieții pe seama lui Dumnezeu înseamnă a refuza asumarea propriei vine. Răul nu este impus din exterior, ci este adesea rodul deciziilor personale.
Mărturia integrală a unui cuvânt dur, dar clar
Pentru a înțelege mai bine această perspectivă, redăm integral cuvintele care stau la baza acestei analize, așa cum apar în dialogul consemnat de Bogdan Eduard, din convorbirile cu Înaltpreasfințitul Justnian Chira:
„Cum adică să nu ai nici un punct comun?
Cu ce poţi dovedi că nu ai nici un punct comun? E un moft. Nu e o justificare. Adică pur şi simplu un bărbat îşi lasă nevasta şi copiii pentru că i s-a făcut dragă altă femeie. Dumneata o justifici pe aceasta. Consideri că e ceva sacru, ca pe urmă să faci milostenii şi nu ştiu ce? Şi apoi te duci la ăia cu indulgenţe, plăteşti o sumă şi te iartă de păcate? Nu-i aşa! E o ruşine aceasta! Să justifici neputinţa ta că nu mă mai pot înţelege cu nevasta. Cum vine asta? Dar, totuşi, pentru neputinţele tale Biserica dă slobozenia aceasta, dar să nu îţi închipui că eşti fericit aşa. Adică cum vine treaba aceasta, că o femeie îşi înşeală bărbatul? Dumneata o poţi considera pe aceasta că poate fi o faptă binecuvântată de Dumnezeu? Că un bărbat îşi înşeală femeia se poate justifica aşa ceva? Nu poate justifica, domnule! Păcatele sunt păcate! Şi dumneata şi toţi bărbaţii sunt ispitiţi ca să vă uitaţi la o femeie, dar asta nu înseamnă că îţi iei poalele în cap că ţi-a picat cu tronc la inimă orice femeie şi o pui la spate pe propria ta soţie! Asta înseamnă că tu eşti OM?
Ţi-ai luat o soţie… m-ai întrebat de legea lui Moise dacă nu se aduce divorţul dacă nu e ceva forţat. Nu! E forţat, dar împotriva neputinţelor noastre, a tuturor. Am devenit ce suntem acum. Că n-avem nicio lege, şi atunci noi ne plângem de toate catastrofele care vin în viaţă. Dar cine-i vinovat? Dumnezeu din cer e vinovat? Că el ne-a creat făpturi libere şi asta nu înseamnă numai că nu eşti în temniţă cu lanţurile pe mâini. Eşti liber de voia ta proprie. Ce splendid este când un bărbat…, da, se uită şi la una, şi la alta, bineînţeles că nu l-a oprit nimeni, dar zice: „Eu am femeia mea, mi-a născut primul copil, cu ea am trăit până acum, cu ea voi trăi şi de acum încolo!” Asta-i frumos, asta-i frumos! Asta-i Dumnezeieşte. Dacă nu putem să împlinim legea, să nu mai facem pe mofturoşii că avem necazuri şi ne merge rău.
Răul tu îl provoci, nu Dumnezeu!”
Concluzie clară, fără ocolișuri
Mesajul este direct și lipsit de ambiguități: destrămarea unei familii nu poate fi justificată prin lipsa unor „puncte comune” sau prin apariția unei alte iubiri. Fidelitatea, asumarea și responsabilitatea sunt alegeri conștiente, iar consecințele abandonării lor aparțin celui care le face. Dumnezeu nu este autorul răului din viața omului, ci martorul libertății lui de a alege între bine și greșeală.
(Ideile prezentate se bazează pe cuvintele Înaltpreasfințitului Justnian Chira, consemnate de Bogdan Eduard în volumul „Convorbiri în amurg”, Editura Dacia.)
