În scrierile sale duhovnicești, un mare mărturisitor al credinței din veacul al XX-lea a ales adesea să răspundă frământărilor omului modern nu prin teorii abstracte, ci prin imagini simple, vii, care ating direct inima. Într-un astfel de răspuns, autorul surprinde drama credinței slabe și taina rugăciunii care se naște doar atunci când credința ajunge să fie o putere vie înlăuntrul omului.
Citește și: De ce nu toți rezistă întâlnirii cu Dumnezeu: fierul, paiele și pregătirea pentru Judecata de Apoi
Textul de mai jos este redat integral, fără nicio modificare, așa cum apare în volumul său de reflecții adresate lumii contemporane:
Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea vei simţi nevoia să te rogi. Credinţa ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune.
Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare.
Credinţa e putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea spre cugetarea la Dumnezeu, nici inima spre rugăciune către Dumnezeu. Credinţa mare mişcă şi mintea, şi inima, şi tot sufletul omului. Cât dăinuieşte în om o credinţă mare, ea îi mişcă sufletul, prin puterea ei, către Dumnezeu.
Alăturați-vă comunității Gânduri din Ierusalim
Urmăriți-ne pe canalele oficiale de WhatsApp și Telegram pentru a rămâne la curent cu ultimele noutăți:
Ai citit, spui tu, cuvintele Mântuitorului: ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă mai înainte de rugăciunea voastră, şi din ele ai tras încheierea că rugăciunea nu foloseşte, îndeobşte, la nimic. Într-adevăr, ştie Dumnezeu dinainte tot ce ne trebuie, şi totuşi El vrea să ne rugăm Lui.
Lucrul acesta e mai uşor de explicat unor părinţi decât ţie, om necăsătorit. Uite, şi părinţii ştiu dinainte ce le trebuie copiilor, şi totuşi aşteaptă ca aceştia să-i roage – fiindcă părinţii ştiu că ruga înmoaie şi înnobilează inima copiilor, că îi face mai supuşi, smeriţi, blânzi, ascultători, milostivi şi nobili. Vezi câte scântei cereşti iscă rugăciunea în inima omenească?
Am citit că un oarecare călător s-a oprit lângă o casă de lângă drum. În acea casă muncitorii ţineau o întrunire. Pe dată se făcu linişte în casă. Muncitorii îngenuncheară în rugăciune – iar unul dintre ei ieşi şi începu să umble prin faţa casei. Călătorul îl întrebă ce se face înăuntru.
Păi, se roagă lui Dumnezeu. Iar mie mi-e ruşine, aşa că am ieşit. Călătorul tăcu şi aşteptă. Pe cine aştepţi ? – îl întrebă muncitorul. Aştept să iasă cineva ca să-l întreb de drum. Dar de ce nu mă întrebi pe mine? Şi eu pot să-ţi arăt.
Călătorul dădu din cap şi îi răspunse: Cum ar putea să arate calea dreaptă cel ce se ruşinează de Dumnezeu şi de fraţii săi ?
Eu cred că la tine nu este ruşine de rugăciune, ci pur şi simplu credinţă slabă. Îngrijeşte, aşadar, îngrijeşte pruncul din tine. Când va creşte şi va ajunge viteaz, îţi va răsplăti însutit osteneala. Credinţa vitejească va pune în mişcare roata lăuntrică a fiinţei tale, şi vei dobândi o viaţă nouă. Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!
Cuvintele acestea aparțin Sfântul Nicolae Velimirovici, unul dintre marii gânditori ortodocși ai secolului trecut, și sunt cuprinse în volumul Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi. Scrise într-un limbaj direct și părintesc, ele nu judecă, nu constrâng, ci arată cu claritate că rugăciunea nu este un exercițiu formal, ci rodul firesc al unei credințe care a ajuns să curgă din plin.
Citește și: Dacă Hristos S-a jertfit pentru noi, cât suntem noi dispuși să ne jertfim pentru a ieși din păcat?
Imaginea roții de moară rămâne una dintre cele mai puternice metafore: acolo unde credința este puțină, sufletul rămâne inert; acolo unde credința se adună și se adâncește, întreaga ființă începe să se miște spre Dumnezeu. În această mișcare tainică se naște rugăciunea, se înmoaie inima și se luminează calea omului.
