De ce oriunde fugim ne întâlnim cu același rău: adevărul incomod despre suferință, neliniște și fuga de sine

Fuga din fața durerii și drumul înapoi spre inimă

În momentele de apăsare profundă, când viața pare să se adune într-un nod de neliniști, eșecuri și poveri care nu mai lasă aer pentru respirație, omul ajunge adesea la o dorință instinctivă: aceea de a fugi. Nu neapărat dintr-un loc concret, ci dintr-o stare, dintr-o realitate devenită prea grea. Este o fugă interioară, o dorință de evadare din propria viață, din propriile întrebări și din confruntarea cu sine. Această pornire, aparent firească, ascunde însă o capcană duhovnicească profundă: căutarea păcii fără asumarea adevărului, dorința de liniște fără lucrarea lăuntrică a vindecării.

Citește și: Cele 46 de păcate care sunt iertate la spovedanie, dar pot opri ani întregi de la Sfânta Împărtășanie – lista completă care cutremură conștiința creștinului ortodox

În această cheie trebuie citite și înțelese reflecțiile cuprinse în volumul Uimiri, rostiri, pecetluiri, semnat de Monahia Siluana Vlad, un text care nu oferă alinare superficială, ci cheamă la coborâre, la adâncire și la asumare. Scrierea nu ocolește durerea, ci o așază în centrul lucrării lui Dumnezeu cu omul, ca pe un semn, ca pe o chemare, ca pe un drum. Este o perspectivă care contrazice reflexul modern al evitării suferinței cu orice preț și care propune, în schimb, o întoarcere curajoasă spre interior, acolo unde se dă adevărata luptă.

Textul de mai jos, aparținând Monahiei Siluana Vlad și publicat în volumul menționat, surprinde cu o limpezime tăioasă mecanismul acestei fugi și consecințele ei, dar și singura ieșire autentică: calea strâmtă a acceptării, a binecuvântării și a întâlnirii cu Dumnezeu în propria inimă. Fragmentul este redat integral, fără nicio modificare:

„Îmi vine să-mi iau câmpii” spune de multe ori omul copleşit de necazuri.

Ar vrea să fugă undeva unde să fie pace, linişte şi bine, fără să facă binele şi să dobândească pacea de la Dumnezeu! Iată cum începe omul să aleagă calea cea largă, largă cât zarea, cât „câmpii”!

Această pornire rebelă în faţa greutăţilor vieţii este neauzirea şi neascultarea milostivirii lui Dumnezeu ascunsă în durerea noastră! El a pus în noi durerea ca, ascultând-o, să mergem pe firul ei care duce direct în inima noastră. Acolo vom descoperi izvoarele răului, pentru că acolo e „robia Babilonului” în care ne-am lăsat târâţi de frica morţii şi acolo să-L chemăm pe Domnul, Izvorul Binelui şi Biruitorul răului.

Dacă fugim de durere, fie luând analgezice sau euforizante, fie fugind pe căi străine, care ne aruncă în afară, vom spori răul care ne locuieşte şi vom trăi în permanentă nemulţumire, nelinişte şi chiar angoasă. Şi oriunde ne-am duce, şi orice am face, vom găsi tot răul de care am fugit! De ce? Oare nu e nici un loc pe pământ în care să găsim tot ce dorim noi? Ba da! Este, cum spuneam, inima noastră. Adâncul ei! Cum intrăm acolo? Pe calea cea strâmtă, cea a acceptării celor ce se văd, în noi, în aproapele şi în jurul nostru, cu dorul celor ce nu se văd. Binecuvântând tot ce se vede şi chemând pe Domnul, străbatem perdeaua de negură în care suntem şi ajungem la Lumină! De fapt Ea, Lumina, ne conduce! De ce e atât de strâmtă calea acceptării şi binecuvântării?

Pentru că nu putem intra pe ea decât răstignind în noi dorinţa ca lumea şi cei din jurul nostru să fie aşa cum ne place nouă, dorinţa de a birui dreptatea noastră, dorinţa de răzbunare, de revoltă, dorinţa de a impune binele aşa cum îl vedem noi, dorinţa de a obţine ce vrem noi, indiferent de ce vor ceilalţi… Răstignind egoismul, boala noastră despre care credem că suntem chiar noi înşine…

Acceptarea şi binecuvântarea în Duhul Sfânt sunt grele, dar sunt cale sigură spre bucuria pe care nu o mai poate lua nimeni de la noi. De ce? Pentru că tot ce doreşte inima noastră trebuie să fie absolut şi desăvârşit! Or, acestea nu se găsesc decât în Dumnezeu şi nu le putem obţine decât cu El! El Însuşi ne învaţă asta când ne cere: „Căutaţi mai întâi împărăţia”! Numai într-o realitate care are Absolutul ca împărat iubitor de oameni putem fi fericiţi! Şi cum împărăţia este şi vine în noi, în cămara cea ascunsă a inimii noastre, în zadar o vom căuta în afară. Să coborâm acolo cu Domnul, chemându-L şi binecuvântându-L şi acceptând cu El „răutatea zilei”! Abia apoi toate se vor schimba, vor deveni noi! Abia apoi se împlineşte făgăduinţa „adăugării acelor toate” dorite de noi!

Citește și: „M-am împreunat cu soțul (soția) de mai multe ori în 24 de ore, în diferite poziții, ca animalele” – 193 de păcate grele pe care trebuie să le spovedești cât mai urgent

Acest text nu oferă soluții rapide și nici promisiuni facile. El pune înaintea cititorului o alegere grea, dar limpede: fuga sau coborârea, calea largă a evitării sau calea strâmtă a adevărului. Într-o lume care îndeamnă constant la distragere, amorțire și exteriorizare, chemarea Monahiei Siluana Vlad rămâne una incomodă, dar esențială: pacea nu se găsește fugind de durere, ci trecând prin ea împreună cu Dumnezeu, până în adâncul inimii, acolo unde începe adevărata vindecare.