Este un trend să-ţi schimbi „partenerul”, aflându-te în căutarea omului care te-ar satisface în toate privinţele

În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus şi I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăţia cerurilor?Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor,Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor.Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte.Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.(Matei 18, 1-6)

Scopul întemeierii unei familii este naşterea de prunci. Venind la biserică şi cerând binecuvântarea lui Dumnezeu, prin Taina Cununiei, tinerii se roagă, alături de preot, ca Dumnezeu să le dea dragoste şi virtute, să-şi păstreze patul neîntinat de desfrânare, să le dăruiască naştere de prunci, spre bucuria părinţilor, de nepoţi, spre mângâierea cărunteţilor. Naşterea de prunci este actul dăruirii de sine, actul jertfirii în numele vieţii. Unicul scop al vieţii conjugale poate fi naşterea, altfel, patul conjugal devine întinat de poftele trupeşti.

Înţelepciunea lumii acesteia însă este alta – în viziunea contemporană, cuplul devine „parteneriat”, soţii sunt „parteneri”, vânzându-se unul altuia în schimbul anumitor favoruri. Familia devine „planificată”, iar „partenerii” îndeplinesc cu stricteţe „business planul” conjugal. Apare noţiunea de „sarcină nedorită” – şi societatea cu bucurie vine în întâmpinarea adolescentelor care doresc să „scape” de acest „factor jenant”. Este un trend să-ţi schimbi „partenerul”, aflându-te în căutarea omului care te-ar satisface în toate privinţele.

Căsătoria la 18 sau 20 ani e privită drept o nesăbuinţă, o nebunie absolută – „doar, încă nu ai gustat viaţa, încă nu te-ai desfătat de bucuriile tinereţii!” Europenii contemporani – şi moldovenii iubitori de tot ce e străin şi uituci, dar şi ruşinaţi de tot ce e al lor – preferă să se căsătorească la 35-40 ani, după ce „au prins la minte”, „au mâncat vişinica de pe tortă”, uneori, după ce s-au tratat de boli venerice şi de sterilitate – pentru ca, în sfârşit, „să se producă”. Noţiunea de dragoste devine una utopistă, actul căsătoriei adesea e un calcul rece şi pragmatic.

Se înşală şi cuplurile tinere care spun că „ne păzim”, pentru că nu suntem încă pregătiţi să devenim părinţi, nu avem casă, nu avem maşină, nu avem condiţii, nu avem posturi, etc. Cauza acestei înşelări este lipsa dragostei, pentru că doar dragostea îţi dă puterea să te jertfeşti, să rabzi toxicoza, să o rabzi pe soţia însărcinată – care devine tot mai iritată şi iritantă, să rabzi durerile naşterii, să înfrunţi bărbăţia de a duce în spate povara grijii de familie, să petreci nopţi albe la căpătâiul copilaşului bolnav, să renunţi la relaţii intime, pentru că soţia e în dureri şi stres după naştere, într-un cuvânt, dragostea e să mori pentru tine, şi să te naşti pentru ceilalţi. Şi familia o formezi nu pentru că ai dragoste – familia este şcoala dragostei. Cuplurile de succes capătă această însuşire încă atunci când copiii lor sunt mici, dar în cele mai multe cazuri – când copiii lor devin părinţi, iar ei, bunei fiind, îi învaţă pe copiii proprii să evite greşelile tinereţii lor conjugale.

Şi dacă naşterea de prunci este unicul scop al întemeierii unei familii, ce să facă cei ce nu pot naşte? Ceea ce au făcut Patriarhul Avraam şi Sarra, Drepţii Ioachim şi Ana, Zaharia şi Elisabeta, şi multe alte cupluri sfinte – să aibă răbdare, să se roage, să nu dispere, să se dăruiască unul altuia, să se dizolve unul în altul, să devină totul unul pentru altul.

Noi suntem obişnuiţi să revendicăm, să cerem. Transformăm familia într-o oglindă a societăţii de consum – eu ţie, tu – mie. Societatea este gata să-ţi ofere orice marfă ai cere. „Vrei copii? Na! Vino la spital, cumpără copilul „in vitro”, poftim”. Omul vrea să devină un mini-dumnezeu. Nu doreşte el să trăiască după legea firii.

Răbdarea şi dăruirea de sine, în cel mai bun caz, sunt tratate cu un zâmbet îngăduitor, însoţite de mişcarea rotativă a degetului în regiunea tâmplei. Dar mai des jertfirea de sine e înlocuită de lovitura cu pumnul în masă. „Eu sunt capul familie, or ce? Iar tu trebuie să asculţi de bărbat, oare nu ţii minte ce s-a citit la cununie?” Dar cap al familiei devii la urmă… După ce ai învăţat să nu fii tu, să fii ea. Schimbând inelele la logodnă, aţi făcut schimb de inimi. Inima iubitei tale a intrat în pieptul tău, ai grijă de ea, ca de inima ta proprie, iar ea va avea grijă de inima ta, din interiorul ei. Şi încă ţi-o va întoarce. Îndoit, întreit… înzecit.

Şi casa ta va fi plină de inimioare mici, care vor gâgâli, vor forfoti ici colea, vor face năzbâtii, dar şi te vor mângâia când vei veni acasă seara, sleit de puteri, şi te vei prăbuşi în pragul casei, lăsând pungile cu merindele aduse copiilor la sfârşitul unei zile de muncă istovitoare. Cap vei deveni doar atunci când te vei asemăna cu bobul de grâu – care, pus în pământ şi udat pe măsură, face rădăcini, apoi putrezeşte, moare, ca din el să răsară vlăstar care va purta zeci de alte grăunţe. Şi iată atunci femeia se va teme de tine, bărbatul ei. Pentru că inima ei va fi în tine. Pentru că tu vei deveni viaţa ei, tu vei deveni totul pentru ea. Iată când doi devin unu. Doi împăraţi încununaţi vor deveni o singură împărăţie, o reflecţie pământească a Împărăţiei Cereşti.

Şi, totuşi, dacă nu se nasc copii în familie, ce e de făcut? De luat copii de suflet. De adoptat copii lipsiţi de căldura părintească. Sunt multe forme – adopţie, asistenţă parentală, tutelă. Astea-s forme externe, pentru mântuirea unui cuplu nu contează denumirea lor. Esenţa rămâne aceeaşi: luând un copil în numele Domnului, îl lăsăm pe Însuşi Domnul să intre în familia noastră. Aici nu mai contează dacă e copilul născut din trupul nostru, sau e născut de alt cineva – este important să-l naştem duhovniceşte, din sufletul nostru. Copilaşul acesta devine al tău, iar tu vei da răspuns pentru el în faţa lui Dumnezeu. Aşa vom împlini cuvântul Domnului „Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte”, dacă îl vom creşte pe cel primit, ca pe al nostru propriu, dacă îl vom altoi pe trupul nostru, şi el va deveni mădular al nostru, iar noi, înfăţişaţi înaintea lui Dumnezeu, vom putea spune: „Doamne, iată-mă! Iată eu cu soţia, şi copiii pe care Tu ni i-ai dat nouă!”

loading...

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Metatron spune:

    sa racit iubirea dintre oameni.intr-un fel e mai bine singur, dar nici singur nu ai pace , ca te rascolesc pasiunile sexuale si te doboara, ca ar fii ideal asa sa nu ai instinctele sexuale active, ca nu s-ar mai insura sau marita nimeni, cel putin in ziua de azi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *