În secțiile unde aparatele țin ritmul respirației și al inimii, omul descoperă cât de repede se poate prăbuși siguranța de ieri. În Terapie Intensivă, frica nu e teorie, ci prezent continuu: pentru bolnav, pentru familie, uneori și pentru echipa medicală. Doctorul Radu Țincu, medic primar Terapie Intensivă, descrie această presiune ca pe un loc în care tratamentul rămâne indispensabil, dar unde apare și o nevoie reală de sprijin duhovnicesc, mai ales când speranța se subțiază.
Cuprins:
Doctorul Radu Țincu despre rolul preotului lângă bolnavul critic
În perspectiva medicului, preotul nu intră în spital ca semn că “s-a terminat”, ci ca prezență care poate liniști omul chinuit. Pentru mulți pacienți, întâlnirea cu slujitorul Bisericii înseamnă o formă de așezare interioară, atunci când boala rupe reperele obișnuite. În asemenea clipe, cuvintele rugăciunii funcționează ca sprijin pentru suflet, nu ca verdict asupra trupului.
Aceste idei au fost formulate de autor într-un dialog public despre realitatea din Reanimare, acolo unde întâlnește zilnic cazuri-limită. El nu propune o confuzie între medicină și credință, ci descrie felul în care, la patul bolnavului, cele două planuri ajung să coexiste. Tratamentul rămâne partea medicală, iar intervenția preotului ține de nevoia de sens, pace și împăcare.
Pentru medic, există o diferență importantă între alinarea durerii și liniștirea omului. Durerea se abordează prin metode clinice, prin monitorizare și terapie, însă neliniștea profundă nu cedează întotdeauna la aceleași instrumente. Aici, prezența preotului poate deveni un factor de stabilizare psihică și morală, mai ales când bolnavul simte că nu mai controlează nimic.
Suferința de la Reanimare și prăbușirea speranței
În Terapie Intensivă, lupta se poartă pe ore și pe minute, iar pacientul poate trece brusc de la un echilibru fragil la o degradare rapidă. În această stare, unii bolnavi ajung să nu mai coopereze, nu pentru că nu înțeleg, ci pentru că intră în deznădejde și vor să se termine mai repede. Pentru echipa medicală, această deznădejde devine o problemă reală, cu impact direct asupra îngrijirii.
Alăturați-vă comunității Gânduri din Ierusalim
Urmăriți-ne pe canalele oficiale de WhatsApp și Telegram pentru a rămâne la curent cu ultimele noutăți:
Alții reacționează invers: refuză diagnosticul și îndepărtează mental ideea unui final apropiat. Această negare poate crea tensiuni cu familia și cu medicii, pentru că realitatea clinică are limite precise, iar speranța, dacă nu e așezată, devine conflict. În același timp, medicul subliniază că familia suportă adesea adevărul medical mai greu decât pacientul.
Din punct de vedere profesional, el introduce aici o observație clară: medicul de Terapie Intensivă trebuie să ofere și suport psihoemoțional, nu doar proceduri. Aceasta nu este teologie, ci o cerință practică a secției, unde presiunea psihică poate destabiliza atât bolnavul, cât și aparținătorii. În lipsa acestui sprijin, tratamentul poate fi perceput ca agresiune, nu ca ajutor.
Când sprijinul duhovnicesc schimbă comportamentul pacientului
Autorul afirmă că a observat, în timp, o cooperare mai bună la pacienții care primesc susținere morală și religioasă. Accentul cade pe efectul psihologic: omul se liniștește, acceptă mai ușor îngrijirea și se raportează diferit la echipă. Aceasta este o constatare clinică legată de comportament și relația pacient–tratament, nu o demonstrație a unei cauzalități medicale.
În același cadru, apare rânduiala Bisericii: slujba Sfântului Maslu este o slujbă a Bisericii pentru ajutorarea bolnavului. Aici delimitarea e necesară: faptul că Maslul este rânduit pentru cei bolnavi ține de tradiția liturgică, iar observațiile despre starea pacienților în timpul slujbei țin de experiența relatată de medic. Cele două se întâlnesc, dar nu se confundă.
În secția de Reanimare, Maslul este, de regulă, cerut de familie sau de pacient, când acesta este conștient. Autorul descrie atmosfera ca pe o adunare în jurul unui om aflat la limită: preot, aparținători, uneori cadre medicale, fiecare cu rolul său. Din această apropiere se naște, în viziunea lui, o susținere care nu poate fi redusă la tehnică.
Parametri vitali modificați în timpul slujbei Sfântului Maslu
Din relatarea medicului, au existat situații în care pacienți comatoși au prezentat modificări ale parametrilor hemodinamici pe durata slujbei. Aici vorbim de elemente măsurabile: creșterea frecvenței cardiace și creșterea tensiunii arteriale, apărute brusc și surprinse de monitorizare. El insistă asupra detaliului temporal: schimbările ar fi fost limitate la intervalul slujbei, aproximativ 40–50 de minute.
În limbaj medical, astfel de modificări pot fi interpretate ca o reacție vegetativă, cu activare simpatică. Asta este partea strict clinică: tahicardia și creșterea tensiunii sunt fenomene care au explicații fiziologice posibile. Problema ridicată de autor nu este că medicina n-ar avea explicații, ci că sincronizarea repetată cu durata slujbei i-a rămas, în experiența lui, greu de ignorat.
Aici el face un pas de la constatare la interpretare personală. Precizează că, dacă ar căuta exclusiv rigoare științifică, ar putea presupune factori neobservați la acel moment. Totuși, el întreabă ce element ar interveni exact într-un interval scurt și s-ar opri odată cu slujba. Concluzia lui este una de credință, nu una de protocol medical.
Vindecări neașteptate și limita certitudinii clinice
Medicul relatează și episoade în care schimbările au depășit nivelul parametrilor. În timpul perioadelor de rugăciune, unii pacienți grav afectați ar fi avut momente de revenire, cu semne de interacțiune, percepute de familie și de echipă ca surprinzătoare. Aceste momente nu sunt prezentate ca regulă, ci ca excepții care au produs o impresie puternică prin contrast cu gravitatea inițială.
Tot aici apare ideea de “fără șansă” din punct de vedere medical, urmată de refacere. Aceasta rămâne o categorie clinică folosită în limbajul secției: prognostic foarte rezervat, resurse limitate, probabilitate mică. Autorul spune că a văzut pacienți considerați imposibil de salvat care au plecat acasă refăcuți. El vede în asta o lecție de modestie profesională, nu o negare a medicinei.
În mijlocul acestei perspective, Doctorul Radu Țincu afirmă explicit convingerea sa că vindecarea nu poate fi separată complet de lucrarea lui Dumnezeu. Pentru el, medicina operează cu instrumente reale, dar nu e suverană asupra vieții. Aceasta este interpretarea lui personală, formulată din interiorul experienței clinice, și nu este prezentată ca definiție oficială a Bisericii.
Credință, revelație și cazul atribuit Sfântului Luca al Crimeii
Autorul oferă și un exemplu legat de un pacient nereligios, care ar fi trăit o experiență interioară în perioada comei. După revenire, persoana ar fi descris un “vis” cu un bărbat ce părea preot, care i-ar fi oferit ajutor în momentele de cumpănă. Ulterior, în capela spitalului, ar fi identificat chipul ca fiind cel al Sfântul Luca al Crimeii, văzut în icoană.
Aici trebuie o delimitare clară: faptul că pacientul a relatat experiența și a făcut identificarea este o mărturie descrisă de medic. Interpretarea că a fost “revelație” ține de felul în care persoana a înțeles trăirea, iar medicul redă această interpretare ca relatare. Biserica, ca instituție, nu este invocată aici ca autoritate care certifică medical cazul, ci ca spațiu de referință spirituală prin icoană și slujire.
Pe linia aceluiași raționament, autorul respinge ideea că Dumnezeu “ar lucra” doar pentru cei care cred. El susține că, atunci când oamenii nu observă intervenția divină, motivul ar fi neatenția sau concentrarea exclusivă pe dimensiunea științifică. În această viziune, ajutorul lui Dumnezeu este discret, iar omul trebuie să fie treaz ca să-l recunoască, nu să aștepte manifestări ostentative.
În întregul tablou, rămâne un nucleu de afirmații-cheie care apar ca citate și trebuie păstrate întocmai: „fără El nu există nici o vindecare”. În aceeași direcție, medicul descrie reacția unor pacienți care, după ce au trecut prin cumpănă, au ajuns să mărturisească: „Da, Dumnezeu există și m-a ajutat să mă vindec!”. Aceste formule apar ca expresii ale unei convingeri și ale unei mărturisiri, nu ca “statistică”.
Sursa acestei perspective este o relatare publicată în Ziarul Lumina, în care medicul a vorbit în format de interviu despre experiența sa din Terapie Intensivă și despre legătura pe care o vede între actul medical, rugăciune și prezența preotului în spital.
Dacă ai trecut printr-o internare la Terapie Intensivă, ca pacient sau aparținător, ori dacă ai o părere despre locul credinței în suferința critică, spune-mi în comentarii cum ai înțeles această realitate. Iar dacă perspectiva lui Doctorul Radu Țincu ți se pare convingătoare sau discutabilă, te invit să argumentezi clar, cu respect și cu exemple concrete.
Text semnat de Filaret Cristea, autor pe platforma „Gânduri din Ierusalim”
