”Nu vă temeți fraților, ci să ne rugăm!” O marea minune a Maicii Domnului in Israel

israel-jerusalem-via-dolorosa

Era vineri, 29 august 2003. Am plecat cu o greutate in inima din Ierusalim spre Tel Aviv, ca sa ne imbarcam spre Atena. Am petrecut extraordinar.  In ziua precedenta am sarbatorit Adormirea Maicii Domnului la Mormantul Ei, de vreme ce la Ierusalim Adormirea se praznuieste dupa calendarul vechi, mai tarziu cu 13 zile, adica la 28 august. Am trait o experienta unica, nemaintalnita. Praznuirea a fost mareata, bogata, tuturor impartitoare de daruri. Dupa-amiaza tarziu ne-am pregatit valizele, seara am participat la privegherea de la Sfantul Mormant si, indata dupa aceasta, ne-am indreptat spre autobuzul ce ne astepta in afara cetatii Vechi. Vremea era frumoasa. Cerul era instelat si,cuprinsi de o dulce liniste, ne desfatam de frumusetea orasului luminat.

Ne pironisem ochii la zidurile lui, imbratisand cu mintea si inchizandu-le ermetic in inimile noastre. Un zambet usor, abia perceput, trada oboseala zilelor petrecute aici, dar si adanca noastra recunostiinta fata de Dumnezeu pentru cele traite. Satisfactia si bucuria noastra erau atat de mari, incat nu s-au micsorat deloc din pricina asteptarii prelungite, nici din pricina controlului extenuant facut de evrei la aeroport.Cand in cele din urma m-am imbarcat in avion- daca imi aduc bine aminte, era un Airbus cu doua motoare- am observant ca luminile lui fluctuau continuu si nu aveau o intensitate fixa. M-am gandit ca un cablu nu face bine contact si m-am afundat in scaun. Cand avionul a pornit pe pista, perturbatiile electrice au devenit mai intense si se auzea totodata zgomotul caracteristic micilor si nenumaratelor scurtcircuite. Luminile s-au stins, am decolat si , cand s-au aprins din nou, continuau sa fluctueze, dar intr-o masura mai mica.Stateam impreuna cu mama mea in partea stanga a avionului, in fata aripii, iar prietenii si cunoscutii nostrii stateau pe scaunele din preajma. Dupa  vre-o douazeci de minute, am auzit un zgomot puternic si avionul a inceput sa tremure,” asa cum se cerne faina “ – precum a spus unul din prietenii nostrii. Pilotul ne-a anuntat mai intai in ebraica, apoi in engleza, sa ramanem legati cu centurile de siguranta, lucru ce l-au facut si insotitoarele de bord.

La inceput nu am dat importanta, pana cand nu am privit aripa si am vazut cum turbina ( motorul ) ardea in flacari si se rupe in bucati din pricina fierului incandescent. Dupa o introducere calma, le-am aratat mamei si pretenilor din jur privelistea. Cu totii calatorisem de mai multe ori cu avionul, dar pentru prima data vedeam un motor in flacari! Ne-am nelinistit putin, dar ne-am ascuns cu grija nelinistea tacand. Unii dintre noi, dupa cum am aflat mai tarziu rosteau Rugaciunea lui Iisus. Dupa cateva minute, am fost informati despre pierderea motorului din stanga si ca vom incerca sa ajungem doar cu celalalt motor pe Aeroportul Eleftherios Venizelos. Nu au trecut alte douazeci de minute, cand s-a auzit un alt  zgomot de mai mica intensitate din partea dreapta si am simtit cu totii aceleasi intense vibratii ale avionului, amestecate cu miscari bruste.Unii, care stateau in fata aripii drepte,au strigat :” A luat foc turbina !” .

Atmosfera calma si oarecum placuta din avion a fost inlocuita repede de panica ! Avionul pierdea continuu si brusc din inaltime si se auzea un zgomot ca o suieratura, pe care mi-am amintit ca il auzeam in filme, atunci cand cadeau bombe din avioane. Insotitoarele de la bord , care abia incepusera sa imparta racoritoare, au asigurat repede carucioarele in locurile potrivite, dupa care s-au asezat repede cu centurile, plecandu-si capetele pe genunchi.Multi bolnavi de inima si varstnici isi luau medicamentele cate doua odata ! Intre soti se facea spovedanie publica, spunand unul celuilalt cand l-a inselat si cu cine, si cerandu-si iertare. Batranii le descopereau copiilor ca ii nedreptatisera in testament si le cereau iertare, iar copii ii iertau. Dar si acestia la randul lor, isi cereau iertare pentru vechi coportari necuviincioase.(…) Toate acestea de mai sus, impreuna cu continua pierdere a intaltimii, cu neobisnuitele miscari ale avionului si cu tacerea pilotului, faceau atmosfera foarte grea.(…) Avionul incepuse sa se aplece intr-o parte si din aceasta cauza ne-am dat seama ca incearca sa se intoarca.

M-am gandit ca ne vom intoarce la Tel Aviv sau in Cipru. Peste putina vreme o insotitoare de bord s-a ridicat si a mers in graba sa asigure niste lucruri care cadeau. Tanara, mai inainte zambitoate si dulce la vorba, devenise palida si-si pierduse glasul. Frica pusese stapanire pe expresia fetei, cu dintii stransi si ajunsese la apogeu in ochii ei. Am intrebat-o daca am pierdut amandoua motoarele si ea mi-a raspuns dand afirmativ din cap.- Si acum ce se se va intampla? Cum vom infrunta situatia ? am intrebat eu din nou. Ea nu m-a mai privit in ochi, ci privirea ei se pierduse undeva, ca si cum ar fi privit in gol. A inceput sa-si miste capul in dreapta si in stanga, a ridicat cu indiferenta din umeri, ca si cum toate s-ar fi pierdut, si a dat sa plece. Atrunci eu am tinut-o strans de mana si am strigat : – Cadem ? Ea mi-a confirmat dand de mai multe ori din cap, fara sa poata articula vreun cuvant, dupa care a alergat si s-a legat iarasi in scaunul ei, tinandu-si capul apasat pe genunchi.Am rasuflat adanc cu totii si incercam, cat se putea de calm, sa constientizam ce se intampla.

Valul tulburarii a fost rupt de glasul puternic al unui monah :- Nu va temeti fratilor, ci sa ne rugam ! Nu ne va lasa Dumnezeu ! Preotii si-au pus epitrahilele si au inceput sa citeasca, unii mireni au inceput sa rosteasca Rugaciunea lui Iisus, iar ceilalti s-au impartit in doua grupuri- aripa dreapta si cea stanga a avionului- si au inceput incet-incet sa cante unii Paraclisul Maicii Domnului, iar ceilalti Acatistul ei. De indata ce ne-am pus nadejdea in Dumnezeu, ne-am simtit foarte bine ,ne-am usurat.Calatorii de alta credinta, cumplit de infricosati in comparative cu noi, credeau ca fredonam cantece si ne priveau de parca am fi fost ca niste nebuni.Aceasta mangaiere si inaltare sufleteasca a fost intrerupta putin mai tarziu, cand vocea tremuranda a pilotului ne-a instiintat: – Dupa cum v-ati dat seama, putin inainte am pierdut si al doilea motor. Am aruncat combustibilul si vom incerca sa ne intoarcem la Ben- Gurion( aeroportul din Tel Aviv), dar….- I s-a pus un nod in gat si s-a oprit brusc.Pentru o clipa a inghetat sangele in noi. Caci una este sa presupui ca te indrepti spre ceva neplacut si altceva sa ti se confirme oficial.Dupa cateva clipe de descumpanire. Am continuat cu totii sa ne rugam de acolo de unde ramasesem, unii cu Rugaciunea lui Iisus, altii Paraclisul, iar altii Acatistul. Mi-a facut o deosebita impresie faptul ca se rugau fierbine si cei ce in trecut aratasera ca nu cred…

Ma purtam cu atata stapanire de sine, inacat am fost acuzat de nepasare. Nadajduind ca voi da curaj unora care plangeau, le spuneam: – Candva toti vom muri. De asta nu vom scapa, ce ne mai ramane ? Cati ani vom trai si cum ii vom trai !Toti vrem sa traim multi ani, dar daca Dumnezeu a hotarat sa murim astazi, nici de asta nu vom scapa. De altfel nu exista ceva pe care sa-l putem face omeneste, ca sa ne mantuim, si sa nu-l facem. Asadar daca luam drept adevar ca astazi vom fi chemati sa dam socoteala, ce ar trebuisa ne intereseze ? In ce stare se afla sufletul nostru! Imi veti spune” Acum sunt intr-o stare rea, dar daca, as mai fi avut un an, m-as fi pocait”. (…)  Asadar ce ne mai ramane sa facem? Sa ne rugam cu sinceritate si sa cerem cu multa caldura iertarea pacatelor noastre. Dar trebuie sa avem nadejde in mila lui Dumnezeu, pentru ca El, din nespusa Sa dragoste fata de noi, nu va ingadui niciodata sa se intample ceva spre paguba sufletului nostru. Adica , daca ne va lua astazi, inseamna ca ne va lua in momentul cel mai bun al nostru. Cei mai multi dintre noi ne-am spovedit si ne-am impartasit chiar ieri, la praznicul Maicii Domnului. Dar oare suntem gata ? Ganditi-va ce s-ar fi intmaplat daca am fi plecat cu totul nepregatiti ! Toti cei ce am venit aici n-am facut-o pentru turism , ci pentru inchinare. Oare Domnul si Maica Sa ne vor lasa asa pe noi, cei ce ma venit la praznicul ei ?!….Miscarile neregulate ale vaionului deveneau tot mai intense. Ne aflam atat de jos , inacat incepusera sa se distinga insulele, iar mai departe uscatul.

Deodata s-a ridicat in picioare un calugar care statea in fata, in partea dreapta, acela care ne indemnase la rugaciune- nu stiu daca era simplu monah sau ieromonah, ci imi aduc aminte numai de statura sa inalta si slaba, de chipul sau linistit si de barba lui lunga- si a rostit un cu un glas puternic si plin de siguranta, si cu ochii plini de lacrimi: “ – Fiii mei, va rog sa ma credeti o vad inainte pe Maica Domnului foarte mare, tinand avionul de dedesubt! Ne vom izbavi ! Ne vom izbavi ! Sa ne rugam si sa-i multumim. Am prins toti curaj si am inceput sa cantam Paraclisul , de data aceasta tare si cu veselie. Pana si insotitoarele de bord si-au dat seama ca se intampla ceva imbucurator si au prins viata, privind cu nedumerire.Peste putin timp s-au vazut limpede cladirile Tel-Avivului. Ne aflam deja foarte jos. Ramasesera doar cateva clipe….

Au inceput sa-mi intre in minte ganduri de indoiala:” Oare ne vom izbi de pamant sau vom cadea in mare ? Dar incercam sa le alung cu rugaciune “ Cred Doamne, ajuta necredintei mele ! Faca-se voia Ta ! Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu mantuieste-ne pe noi !” Deodata s-a vazut aeroportul. Pista era acoperita cu spuma si de-a lungul ei erau dispuse puncte de prim ajutor. Alt avion nu se vedea- se pare ca ne dadusera prioritate. Coboram cu o viteza foarte mare in comparatie cu alte dati. Ne mai desparteau doar cativa metri de sol. Dupa ce a avut loc contactul cu solul , avionul s-a oprit intr-un chip minunat in 50 de metri, fara ca unul din pasageri sa fie clintit catusi de putin de la locul sau ! Avionul nu avea motoare care sa fie puse sa functioneze invers pentru a frana, iar franarea rotilor trebuia sa fie foarte brusca- pentru ca avionul sa se opreasca in 50 de metri. Si, chiar de s-ar fi facut acestea, ar fi trebuit sa fim aruncati cu totii in fata, din pricina inertiei ! ( Cand mergi incet cu masina si franezi putin, tot ti se duce corpul in fata ) . Nimic de felul acesta nu s-a intamplat.

Avionul nu s-a oprit potrivit legilor firii, ci ca si  cum l-ar fi pus cineva usor pe pamant . Atunci cu totii usurati, am inceput cu multumirile :” Slava tie, Doamne! Iti multumesc Maica Domnului! Fie numele Tau binecuvantat, Doamne ! Dupa putin timp, am debarcat si , impreuna cu politistii medicii si infirmierii, am intrat intr-un salon, unde se acordau ingrijiri si li se dadea cate o bautura racoritoare. Din pricina starii tensionate pe care am trait-o nu se uscasera gurile, dar cui ii mai pasa de asta ? Traiam, si aceasta ne era indeajuns ! In scurt timp a venit un alt avion ca sa ne duca la Atena, unde am ajuns cu bine .Desigur aici ne asteptau reporterii si camerele de luat vederi. Un prieten mi-a telefonat sa vada daca sunt bine, pentru ca vazusera la serile diminetii un scurt reportaj pe un mare canal de televiziune despre zborul nostru, dar care s-a interupt brusc si nu s-a mai spus numic despre el. Din acea clipa ne-am pierdut cu totii interes pentru lucrurile marunte. Nimeni nu striga, nu protesta pentru intarziere, pentru valise, pentru marturisirile publice ale pacatelor grele, pentru nimic. Paseam pe pamant, dar mintile si inimile ne erau pline de recunostinta si alipite de Cel ce ne-a adeverit pentru inca odata, atat de limpede,dragostea Sa. Am cunoscut ca traiam din purtarea de grija a lui Dumnezeu si am simtit o nespusa bucurie si o neclintita recunostiinta pentru aceasta. Vedem orice lucru ca pe o creatie a lui Dumnezeu, il iubeam si ma minunam de el. Incetasem sa ma manii si sa ma macin pentru lucruri secundare. Incercam sa raspund dragostei lui Dumnezeu printr-o purtare ingaduitoare, nejudecand, si cand puteam, ajutandu-i pe ceilalti.

Din, pacate dupa vreo saptamana, am reintrat in rutina vietii cotidiene. Mi-e rusine s-o spun dar nu am reusit sa pastrez inlauntrul meu acea pace, rugaciune, recunostiinta, dragoste, pe care nu le mai traisem vreodata….Toate cele petrecute in cel eveniment real m-au facut sa vad lucrurile oarecum diferit, sa incerc sa ies din carapacea egocentrismului meu si a ratiunii noastre irationale…Frica de sfarsit pricinuieste constientizarea pacatelor, te imbranceste la simtire….Recunostinta pe care o simte cineva pentru nesfarsita dragoste a lui Dumnezeu ii inmoaie inima, il topeste,il face sa-I iubeasca pe fratii lui si toata creatia. Dar totodata, se teme ca nu cumva vreo fapta de-a sa sa-L mahneasca pe Dumnezeu si sa piarda ceea ce a inceput sa guste inima sa, adica ceea ce a fost facut sa fie cautat de sufletul sau: darul unirii,prin dragoste, cu Dumnezeu.

(Am hotarat sa scriu aceasta  experienta unica pentru mine la rugamintea unui frate drag intru Hristos, spre Slava lui Dumnezeu si intarirea duhovnicesca a celorlalti frati. Va rog sa ma iertati pentru tonul personal al povestirii, dar am vrut sa expun evenimentele si simtamintele intocmai cum le-a trait. Multumesc pentru intelegere )”  O minune mare si necunoscuta (Un fapt adevart povestit de un pasager care se afla in avionul care se intorcea de la Sfintele locuri in 29 august 2003).

Monah Pimen Vlad

Extras din ”Povestiri duhovnicesti” – Vol II, Schitul Lacul- Sfantul Munte Athos

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *