O bucurie pe care n-o ia nimeni şi nimic de la noi: Monahia Siluana Vlad despre fericirea ca stare de comuniune pură

Adevărata bucurie a sufletului, așa cum ne învață cu profunzime Monahia Siluana Vlad, nu depinde de realizările noastre trecătoare, ci reprezintă starea firească a omului care trăiește neîncetat în prezența lui Dumnezeu. Trăim într-o epocă secătuită de căutarea fericirii în lucruri exterioare, ignorând de cele mai multe ori chemarea tăcută a harului divin. Totuși, învățătura sănătoasă a Bisericii ne arată că liniștea lăuntrică răsare abia atunci când renunțăm la a mai aduna bunuri materiale și începem, cu adevărat, să fim prezenți în fața Creatorului nostru.

Taina bucuriei lăuntrice în viziunea duhovnicească a Monahiei Siluana Vlad

În întreaga tradiție patristică, chemarea numelui Domnului nu este o simplă repetiție mecanică, ci o coborâre a minții în inimă, un act de trezvie care transformă din temelii întreaga ființă. Când omul rostește acest nume sfânt din tot sufletul, el se deschide spre o realitate a harului care transcende orice zbucium pământesc și orice tulburare de moment. Este o stare de comuniune deplină, unde bucuria devine o prezență palpabilă, absolut independentă de circumstanțele schimbătoare ale vieții noastre cotidiene. Despre această stare de har și despre definirea reală a comuniunii, ne vorbește atât de limpede Monahia Siluana Vlad:

„– Dacă eşti plin de Dumnezeu, eşti plin de bucurie. Şi numai dacă zici «Doamne!» cu toată prezenţa fiinţei tale, eşti plin de bucurie, pentru că numele «Doamne» este aducător de bucurie. Numai că mulţi dintre noi, multă vreme, nu ştim ce este bucuria. Bucuria nu ţine de ce facem, de ceea ce avem sau ni se întâmplă. Bucuria ţine de a fi și a fi înseamnă comuniune cu Cel Ce Este, iar nu a face ceva sau a avea!”

Citește și: Studiind cuvintele lui Dumnezeu, te vindeci fără să-ți dai seama: Sfaturile Sfântului Porfirie pentru depresie

Pentru credinciosul de astăzi, prins fără încetare în mrejele agitației permanente, acest cuvânt este un veritabil medicament duhovnicesc menit să vindece rănile anxietății. De cele mai multe ori, ne evaluăm valoarea exclusiv în funcție de bifarea unor sarcini zilnice sau de achiziția unor bunuri de consum, uitând că Hristos ne cere doar o inimă curată și o prezență conștientă în fața Sa. Aplicarea practică a acestei învățături presupune să ne oprim din alergarea de zi cu zi, măcar pentru câteva clipe, și să respirăm numele Domnului cu smerenie. Această simplă așezare în respirația rugăciunii ne va readuce pe temelia solidă a veșniciei, ferindu-ne de abisul deznădejdii.

Sfânta Scriptură ne avertizează neîncetat că lumea aceasta aduce suferință, însă iconomia mântuirii preschimbă această suferință printr-o prezență iubitoare și ocrotitoare. Dragostea desăvârșită față de Mântuitorul Hristos funcționează asemenea unui scut lăuntric care nu respinge automat loviturile, ci le neutralizează complet veninul mortal. Această iubire divină nu anulează absolut deloc realitatea durerii fizice sau a eșecurilor sociale, ci le integrează într-un plan mântuitor superior, plin de înțeles. Omul duhovnicesc trăiește așadar simultan amărăciunea crucii sale și dulceața învierii, o antinomie pe care maica ne-o explică folosind o comparație profund umană:

„Bucuria de a fi cu Dumnezeu este ca bucuria îndrăgostitului. Când eşti îndrăgostit eşti bucuros, dar nu înseamnă că nu ai necazuri. Dacă eşti îndră­gostit şi ai luat patru la un examen nu eşti bucuros că ai luat patru, eşti bucuros că eşti îndrăgostit, nu? Şi eşti necăjit că ai luat patru. Putem să avem necazuri dar, în acelaşi timp, să fim în bucurie. Aceasta ne aduce Dumnezeu: o bucurie pe care n-o ia nimeni şi nimic de la noi. Atunci vom cunoaşte cuvântul lui Dumnezeu: «În lume neca­zuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!»”

Purtarea crucii cu discernământ și rostul suferinței repetate

Când loviturile vieții ne copleșesc peste măsură, tentația noastră cea mai firească este să fugim sau să ne ridicăm o armură groasă de indiferență rece. Tinerii și adulții deopotrivă se confruntă adesea cu eșecuri profesionale sau dezamăgiri familiale care le fură nădejdea, tocmai pentru că privesc doar spre nota mică luată la examenele vieții, ignorând iubirea purtătoare de grijă a lui Hristos. Soluția practică nu constă într-o atitudine de tip stoic sau o ignorare periculoasă a realității, ci în asumarea suferinței cu privirea ațintită direct spre veșnicie. Este necesar să îmbrățișăm greutățile cu mult discernământ, înțelegând că o atitudine evazivă în fața durerii atrage inevitabil o repetare a lecțiilor pe care am refuzat să le învățăm.

Citește și: Când ne ascultă Dumnezeu rugăciunile? 3 piloni duhovnicești de la Sfântul Nicolae Velimirovici

Dumnezeu permite îngăduința anumitor încercări nu pentru a ne pedepsi aspru, ci pentru a ne tăia din rădăcină voia proprie și a ne trezi la timp dintr-o comoditate primejdioasă. În orice context duhovnicesc, fuga de cruce reprezintă, în esență, o fugă directă de Înviere, adică o sustragere asumată de la lucrarea de curățire și vindecare a propriilor patimi. Dacă refuzăm sistematic să ne privim rănile și încercăm să le acoperim în grabă, mecanismele noastre defectuoase de raportare la ceilalți vor genera negreșit aceleași tipare nocive de suferință. Atrăgând atenția asupra acestui mecanism periculos de auto-amăgire, monahia rostește un cuvânt de mare greutate:

„Nu fugiţi de necazuri şi nici nu le căutaţi şi nici nu treceţi peste ele – că mulţi zic: «Las’ că trec eu şi peste asta!» – Dacă ai trecut peste, ţi se va întâmpla iarăşi. Adică îţi vei produce sau vei atrage iarăşi la tine acel necaz din care poţi învăţa ce anume ai nevoie să schimbi la tine. Doar vedeţi că ni se întâmplă deseori acelaşi fel de ne­caz. Spunem: «Parcă-i un făcut!». E chiar «un făcut!» Este un fel al meu de a face lucruri care provoacă o anumită situaţie. Asta trebuie să descopăr. Asta trebuie să învăţ.”

Adesea auzim credincioși din jurul nostru plângându-se că trăiesc exact aceleași drame, întâlnesc aceleași tipologii de oameni toxici sau eșuează în mod repetat în exact același fel. Această repetiție obositoare nu este un blestem orb, ci un semnal de alarmă categoric pe care harul divin ni-l trimite pentru a ne obliga la o introspecție sinceră. În loc să spunem superficial și plini de mândrie că va trece și această furtună de la sine, ar trebui să ne așezăm în fața icoanei și să ne întrebăm cu onestitate ce anume din comportamentul nostru orgolios o provoacă. Numai prin spovedanie deasă, tăierea voii și smerenie autentică, cercul vicios al suferințelor autogenerate poate fi rupt definitiv.

Transformarea suferinței într-o întâlnire mântuitoare

În aprofundarea acestei stări duhovnicești, trebuie să înțelegem clar că scopul final al omului creat de Dumnezeu nu este o viață pământească lipsită de furtuni, ci dobândirea păcii lui Hristos chiar în mijlocul talazurilor înfricoșătoare. Acceptarea necazului nu înseamnă sub nicio formă o pasivitate fatalistă, ci reprezintă o conlucrare extrem de activă cu harul lui Dumnezeu pentru a preschimba o situație dureroasă într-o scară sigură a mântuirii. Când sufletul încetează complet să se mai zbată împotriva proniului divin și acceptă cu pace purificarea, el primește de sus o putere necreată care sfărâmă iremediabil lanțurile grele ale patimilor lumești. Descriind această taină a asumării totale, maica Siluana ne oferă o perspectivă eliberatoare:

„Şi învăţ dacă înţeleg ce voieşte Dumnezeu de la mine în acel necaz. Aşadar să treceţi «prin»! Aceasta este trăirea ne­cazului ca întâlnire cu Dumnezeu Care doreşte să-mi dă­ruiască şi mie biruinţa Sa asupra lumii care încearcă să mă ţină captiv!”

Citește și: 10 lucruri foarte importante de știut la prima spovedanie: Sfaturi duhovnicești de la Părintele Ioan Istrati

Purtând mereu în inimă cuvintele pline de har pe care ni le-a lăsat Monahia Siluana Vlad, suntem chemați astăzi să nu mai privim durerea ca pe o pedeapsă aspră și nedreaptă, ci ca pe un tărâm sfințit unde ne putem întâlni față către față cu Hristos cel Înviat. Este imperios să părăsim iluzia amară a confortului absolut și să ne asumăm curajos trecerea conștientă prin mijlocul cuptorului încercărilor noastre, acolo unde focul divin arde doar ceea ce este putred și trecător în noi. Doar așa, biruința strălucitoare a Domnului va deveni treptat și biruința noastră personală asupra egoismului orbitor.

Vă invităm cu drag să ne împărtășiți la rubrica de comentarii pe site-ul Gânduri din Ierusalim cum reușiți să găsiți prezența vie a lui Dumnezeu atunci când treceți prin situații grele, sprijinindu-ne astfel unii pe alții în mărturisirea curată a dreptei credințe.

Sursă bibliografică: Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pag. 202-203.