Sufletul omului modern, adesea flămând de sens și împovărat de griji, găsește un liman de liniște și lumină în scrierile Părintelui Nicolae Steinhardt, care ne demonstrează că sfințenia nu este rezervată doar pustnicilor din munte. Mărturisirea credinței nu cere neapărat arene cu lei, prigoane sângeroase sau acte de eroism vizibil, ci se poate manifesta discret, în banalul cotidian, prin gesturi care transfigurează realitatea imediată. Monahul de la Rohia ne învață că fiecare clipă a vieții noastre poate deveni un altar de jertfă și iubire, dacă avem ochi să vedem prezența lui Dumnezeu în cele mai mărunte detalii.
Cuprins:
Viziunea Părintelui Nicolae Steinhardt despre sfințenia cotidiană
Adevărata viață în Hristos începe cu fapta concretă a milosteniei, care este o prelungire firească a Sfintei Liturghii în viața cetății, așa cum ne îndeamnă Mântuitorul. Cu o claritate evanghelică, iată ce ne spune Părintele Nicolae Steinhardt:
„1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță. 2. Tot astfel, crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața. 3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne.”
Aceste cuvinte ne reamintesc faptul că ortopraxia (fapta dreaptă) este inseparabilă de ortodoxie (credința dreaptă). Nu putem pretinde că Îl iubim pe Dumnezeu, pe care nu-L vedem, dacă nu îi ajutăm pe oamenii pe care îi vedem și care poartă chipul Său. Credința „neîndoielnică” nu este o simplă adeziune intelectuală la o doctrină, ci o aruncare cu totul în brațele proniei divine, dublată de asceză personală – post și rugăciune.
Din punct de vedere practic, suntem chemați să nu trecem indiferenți pe lângă suferința aproapelui. O vizită la un spital, un pachet cu alimente pentru un vecin sărac sau simpla ascultare a unui om singur valorează în fața lui Dumnezeu mai mult decât mii de cuvinte pioase rostite în vânt.
Citește și: Starețul Efrem Filotheitul: Cea mai mare milostenie pe care n-o știe nimeni, dar care salvează sufletele
Alăturați-vă comunității Gânduri din Ierusalim
Urmăriți-ne pe canalele oficiale de WhatsApp și Telegram pentru a rămâne la curent cu ultimele noutăți:
Mai departe, urcușul duhovnicesc presupune o luptă interioară aprigă cu propriile resentimente și judecăți, o lucrare de „subțiere” a ego-ului. În acest sens, Părintele ne avertizează asupra capcanelor ținerii de minte a răului:
„4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii. 5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat. 6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute).”
Teologia iertării, așa cum o expune aici autorul, atinge o profunzime psihologică remarcabilă: a iubi pe cineva înseamnă a-i respecta libertatea de a fi diferit, de a nu fi „aidoma nouă”. Paza minții și a inimii cere să devenim „muți și surzi” la provocări, refuzând să intrăm în spirala îndreptățirii de sine. Mânia ținută peste apusul soarelui devine otravă pentru suflet, transformându-se în patimă.
Aplicând aceste sfaturi, ar trebui să exersăm tăcerea atunci când suntem criticați, chiar și pe nedrept. Să nu căutăm să avem mereu ultimul cuvânt în disputele casnice sau profesionale, înțelegând că pacea sufletului este mai prețioasă decât dreptatea noastră măruntă, omenească.
Curajul mărturisirii și discernământul duhovnicesc
Un aspect central în gândirea Monahului de la Rohia este curajul, pe care îl consideră o virtute cardinală, opusă fricii paralizante care vine de la cel viclean. Iată cum descrie Părintele atitudinea creștinului demn:
„7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie. 8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate. 9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț.”
În viziunea patristică, frica este adesea semnul lipsei de credință în pronia lui Dumnezeu. A fi „ostaș” al lui Hristos înseamnă a respinge lașitatea și compromisul moral. Totodată, autorul ne pune în gardă împotriva unui pietism magic, care caută spectaculosul și minunea în loc să caute Voia Domnului, precum și împotriva formalismului îngust („bucherii”) care ucide duhul legii.
Pentru noi, cei de azi, acest îndemn se traduce prin refuzul de a trăi sub teroarea anxietății sau a scenariilor catastrofice. De asemenea, trebuie să evităm religiozitatea exterioară, mecanică, concentrându-ne pe o relație vie și onestă cu Dumnezeu, fără a cere „semne” care să ne gâdile orgoliul.
Libertatea interioară se câștigă prin nealipirea de cele materiale și prin refuzul de a judeca, o temă recurentă și esențială. Părintele Nicolae Steinhardt subliniază importanța detașării astfel:
„10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor. 11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor. 12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre.”
Aceste rânduri sintetizează o teologie a „nepătimirii” accesibilă mirenilor. Patima ne transformă în marionete ale diavolului, iar arghirofilia (iubirea de arginți) este o formă de idolatrie subtilă. Conștiința că totul în această lume este relativ și trecător ne ajută să nu ne punem inima în lucruri care pot pieri într-o clipă.
Practic, suntem chemați să ne analizăm propriile păcate în loc să stăm cu lupa pe greșeliile vecinului. Când simțim impulsul de a invidia succesul sau averea altuia, să ne amintim rapid de instabilitatea acestor bunuri și să ne mutăm atenția spre ceea ce este veșnic: starea propriului suflet.
Statornicia în credință și vindecarea prin nevinovăție
Responsabilitatea față de darurile primite de la Creator și păstrarea unei inimi curate sunt alte căi de a-L mărturisi pe Dumnezeu. Părintele accentuează necesitatea rodirii talanților în următoarele paragrafe:
„13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant. 14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi. 15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus.”
Imaginea lui Zaheu vameșul, evocată aici, este cutremurătoare. Mântuirea vine atunci când renunțăm la „uscata respectabilitate”, la masca socială rigidă, și redevenim copii, capabili de uimire și de gesturi spontane pentru Hristos. A nu îngropa talantul înseamnă a nu lăsa grijile cotidiene („grijile veacului”) să sufoce vocația pe care Dumnezeu a sădit-o în fiecare.
Este vital să nu ne scuzăm lenea spirituală prin greutățile vieții. Chiar și în perioade de criză („strâmtoare”), avem datoria de a crea, de a munci cu onestitate și de a ne păstra inocența, refuzând cinismul care adesea însoțește vârsta adultă.
Vigilența continuă, numită în limbaj filocalic „trezvie”, este esențială pentru a nu cădea din har, după cum ne avertizează cu înțelepciune Avva de la Rohia:
„16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?). 17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră. 18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri. 19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii. 20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul Trup și scump Sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi.”
Smerenia autentică recunoaște fragilitatea umană; fără Har, oricare dintre noi poate deveni un trădător. Mărturisirea credinței culminează în Sfânta Euharistie, unirea reală cu Hristos, care trebuie făcută cu conștiința nevredniciei, dar și cu bucuria imensă a primirii acestui dar nemeritat. „Înțelepciunea șarpelui” se referă la discernământul necesar pentru a naviga prin capcanele lumii fără a ne pierde sufletul.
Să luăm decizii ferme în viața duhovnicească și să nu le schimbăm la prima adiere de vânt. Participarea la Liturghie și împărtășirea nu sunt obiceiuri culturale, ci sursa vitală a existenței noastre; să ne apropiem de Potir cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste.
Noblețea gesturilor mici și întâlnirea cu Hristos în aproapele
Creștinismul nu anulează politețea, ci o sublimează, transformând-o într-o formă de caritate. Părintele Steinhardt, un aristocrat al spiritului, pune mare preț pe delicatețea sufletească:
„21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze. 22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos. 23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine.”
Aceste gesturi „triviale” sunt, în realitate, exerciții de ieșire din egoism. A răspunde calm, a zâmbi, a acorda atenție celui marginalizat înseamnă a recunoaște demnitatea divină din fiecare om. Aceasta este „dreptatea care prisosește”, o generozitate a inimii care depășește obligațiile sociale stricte.
În viața de zi cu zi, să încercăm să fim binevoitori în trafic, la coadă la magazin sau cu colegii de muncă antipatici. Să invităm la masă sau să stăm de vorbă cu cei pe care societatea îi ignoră sau îi consideră neinteresanți, căci în ei se ascunde Hristos.
Mărturisirea continuă prin actul creator și prin solidaritatea cu cei prigoniți, o temă dragă Părintelui care a cunoscut temnița:
„24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit. 25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sfântul Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei”). 26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;”
Trecutul păcătos nu este o barieră în calea sfințeniei, dacă există pocăință sinceră („trezire”). Cultura și arta, atunci când caută Adevărul, sunt inspirate de Logosul divin. Însă cea mai înaltă formă de cultură este solidaritatea cu „leprosul” social – cel bârfit, cel exclus din grup, cel persecutat pe nedrept.
Să avem curajul de a lua apărarea celui pe care toți îl atacă la birou sau în cercul de prieteni. Să nu ne raliem opiniei majorității „slugarnice”, ci să stăm alături de cel singur, chiar cu riscul de a fi și noi marginalizați. Aceasta este o mărturisire eroică accesibilă oricui.
Încheierea acestei liste impresionante de posibilități de mântuire ne aduce în fața esenței creștinismului: iubirea activă. Părintele Nicolae Steinhardt concluzionează magistral:
„27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare). 28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților. 29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare. Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică, de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit. Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.”
Rugăciunea simplă, din inimă, poate face minuni, chiar și fără cunoștințe teologice sofisticate. Timpul nostru este cel mai prețios bun pe care îl putem dărui celui în nevoie, asemenea Samarineanului milostiv. Conștientizarea „scânteii divine” din fiecare om schimbă radical modul în care ne raportăm la lume.
Vă invităm să reflectați la aceste căi de mărturisire și să împărtășiți cu noi, în secțiunea de comentarii de pe Gânduri din Ierusalim, care dintre aceste sfaturi v-a atins cel mai mult inima și cum reușiți să îl aplicați în propria viață.
Sursă bibliografică: Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, capitolul Felurimi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006 – doxologia.ro.
Nicolae Steinhardt (1912–1989) a fost un strălucit scriitor, critic literar și jurist român, reprezentativ pentru rezistența spirituală în fața regimului comunist. Membru al generației interbelice, alături de Mircea Eliade și Constantin Noica, acesta a fost condamnat în 1960 la 12 ani de muncă silnică în procesul „Lotului Noica-Pillat”. Momentul definitoriu al biografiei sale îl reprezintă convertirea la creștinism și botezul primit în celula de la închisoarea Jilava, act ce stă la baza capodoperei sale, „Jurnalul fericirii”. Această operă memorialistică fundamentală explorează libertatea lăuntrică dobândită prin suferință și credință. După eliberare, Steinhardt s-a retras la Mănăstirea Rohia, unde a devenit monah și a continuat să publice eseuri de o profunzime culturală vastă. Recunoscut drept o figură providențială a culturii române, el a fost recent propus pentru canonizare de către Biserica Ortodoxă Română, moștenirea sa rămânând un simbol al demnității umane și al reconcilierii iudeo-creștine.
