Părintele Nicolae Tănase despre nunțile de azi și ruptura de rânduiala Bisericii

Părintele Nicolae Tănase despre începutul greșit al căsniciei creștine

Într-o societate grăbită, în care ceremonia ajunge adesea mai importantă decât sensul ei, tot mai mulți tineri pornesc spre căsătorie fără să mai înțeleagă temelia duhovnicească a acestui pas. Presiunea socială, calendarul sălilor de evenimente și dorința de spectacol ajung să dicteze decizii care, în mod firesc, ar trebui cântărite în raport cu viața liturgică a Bisericii. În acest context, vocea Părintelui Nicolae Tănase rămâne una dintre cele mai limpezi și incomode.

Primul dezechilibru apare chiar la nivelul începutului. Nu este vorba despre detalii organizatorice, ci despre o ruptură de sens, care mută centrul căsătoriei din spațiul sacrului în cel al convenției sociale. De aici pornesc tensiuni care nu se văd imediat, dar care se adună tăcut, până când ajung să apese viața de familie.

Citește și: De ce nu reușesc mulți să se căsătorească, deși își doresc sincer o familie

De ce nu este întâmplătoare ziua cununiei

În tradiția Bisericii, fiecare zi a săptămânii are o încărcătură precisă, legată de ritmul liturgic și de memoria mântuirii. Această rânduială nu este simbolică în sens decorativ, ci are un sens teologic clar, transmis și trăit de generații întregi. Tocmai de aceea, alegerea zilei cununiei nu a fost niciodată lăsată la întâmplare.

În cuvinte directe, fără ocolișuri, această rânduială este explicată astfel: „tinerii din ziua de azi nu ştiu că nunţile nu se fac sâmbăta. Lunea e pentru îngeri, marţea e pentru prooroci, miercurea ţinem post pentru că L-a vândut Iuda pe Hristos, joia e pentru apostoli, vinerea e ziua crucii, sâmbăta e pentru morţi, duminica e pentru înviere.” Logica nu este una moralizatoare, ci una a continuității dintre viața omului și viața Bisericii.

Din această perspectivă, întrebarea nu este dacă „se poate” face nuntă sâmbăta, ci ce mesaj transmite un astfel de început. „Cum să faci nuntă în ziua morţilor şi să-ţi meargă bine?” nu este o formulare retorică, ci o constatare legată de felul în care se rupe legătura dintre taină și ritmul liturgic.

Mai mult, problema nu se oprește la miri. „Nu mai vorbim că lumea de la nuntă va lipsi duminică de la Liturghie, şi această lipsă va veni asupra ta, mire şi mireasă.” Absența comunității de la Liturghie nu este un detaliu exterior, ci o realitate care afectează întreaga lucrare a Tainei.

Când Cununia s-a separat de Liturghie

Ruptura cea mai gravă nu ține însă doar de ziua aleasă, ci de separarea Cununiei de Liturghie. Această despărțire, produsă treptat, a schimbat radical sensul căsătoriei creștine. În rânduiala veche, cele două nu erau gândite separat, pentru că împărtășirea din același Trup și Sânge era temelia unirii.

Explicația este legată de un model liturgic bine cunoscut: „Aţi văzut cum se hirotoneşte diaconul şi preotul? Când se hirotoneşte, diaconul stă la icoana Mântuitorului, apoi la icoana Maicii Domnului… Aşa făceau înainte şi mirii.” Gesturile nu erau formale, ci exprimau integrarea mirilor în viața euharistică a Bisericii.

Astăzi, această rânduială este înlocuită de un protocol civil, menit să creeze o anumită imagine publică. „Oamenii au dorit să scoată sacrul şi să pună în loc ceea ce este prestant.” Nu este vorba despre condamnarea atmosferei festive, ci despre mutarea centrului de greutate dinspre Taină spre spectacol.

Descrierea este concretă și realistă: „Primarul sau ofiţerul de stare civilă îşi pune o banderolă, citeşte… Şi se creează un protocol. Apoi iau garoafe şi le înclină, unii aruncă cu confetii…” Toate acestea creează o ambianță plăcută, dar străină de logica sacramentală.

Desacralizarea și consecințele ei reale

Problema nu este decorul, ci înlocuirea conținutului. „În momentul în care scoţi Cununia din Liturghie şi în loc de împărtăşanie dai mirilor vin în care mai înmoi şi un pişcot…” schimbarea nu mai este una de formă, ci de esență. Actul sacramental este redus la un gest simbolic, lipsit de forța care susține viața de familie.

Această desacralizare nu rămâne fără urmări. Ele nu apar imediat, ci se manifestă în timp, sub forme diverse și aparent fără legătură între ele. „Problemele apar cam la un an. Ori nu face copii, ori face copii, ori copilul nu ştiu cum e, ori nu merge căruţa, sita a rămas totuşi nouă, nu s-au obişnuit unul cu altul etc.”

Enumerarea nu urmărește dramatizarea, ci arată cât de concrete sunt efectele unui început greșit. Viața conjugală nu se sprijină doar pe compatibilitate psihologică sau pe bunăvoință, ci pe harul primit la început. Când acest început este viciat, întreaga construcție devine fragilă.

Un început prost nu rămâne fără urmări

Concluzia nu este una moralizatoare, ci una de ordin duhovnicesc: „De asta există probleme, pentru că începutul e prost.” În tradiția Bisericii, începutul are o greutate aparte, pentru că el fixează direcția întregii vieți comune.

Această perspectivă este dezvoltată pe larg în volumul „De la prietenie la iubire, Căsătoria – taina iubirii creștine”, apărut la Editura Agaton, unde reflecțiile pastorale sunt ancorate ferm în practica liturgică și în experiența reală a familiilor. Nu este vorba despre reguli rigide, ci despre respectarea unei ordini care protejează.

Citește și: Păcatele bunicilor se întorc asupra copiilor: Cum lucrează legile duhovnicești

În ultimă instanță, avertismentul Părintelui Nicolae Tănase nu vizează o zi din calendar, ci felul în care oamenii aleg să înceapă ceva ce își doresc să dureze o viață. Când Taina este pusă pe plan secund, iar forma devine mai importantă decât conținutul, fisurile nu întârzie să apară, chiar dacă la început nu se văd.

Text semnat de Gherasim Albu, autor pe platforma „Gânduri din Ierusalim”